duminică, 19 septembrie 2010

Azi nu

Fără Sulina, not in the mood. Azi "vorbim" despre filme...care-i treaba cu ele? Care le este rostul? Şi în acest moment mă refer la filmele "de dragoste" sau dacă vreţi să le numiţi "comedii-romantice", tipicele filme americane: un el (în 90% din filme este inteligent, MATUR, echilibrat, poţi juca x şi o pe abdomenul lui, are un zâmbet perfect şi celelalte chestii din pachetul numit "drooling like a kid in front of a cady shop " sau pe româneşte "BUN" ), o ea (la fel, în 90% din filme este superbă, 9% este "doar" frumoasă şi în 1% este grasă sau bolnavă de ceva nasty ), aceeaşi poveste (s-au văzut, s-au îndrăgostit, el/ea greşeşte sau face ceva care este interpretat greşit, o vreme nu se mai văd, dar  pentru că iubirea este "adevărată" şi "prea puternică" se revăd , lămuresc lucrurile sau clişeele "Îmi pare rău, Ştiu că am greşit, Nu mai fac, respectiv, Şi eu am exagerat, Vreau să poţi să fii tu aşa cum eşti, Nu vreau să te schimbi pentru mine, Meet me half way" bla,bla,bla ) cu acelaşi final (and they lived happily ever after). Şi în ciuda faptului că ştii cum se vor termina, dinainte de a pune piciorul în sala de cinema sau înainte de a da click pe butonul Play, filmele de acest gen au maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaare succes şi înregistrează încasări fabuloase.
Şi de ce?
Pentru că ne plac poveştile? Pentru că filmele de acest gen ne dau speranţă? Pentru că ne fac să visăm cu ochii deschişi? Pentru că ne trimit mesajul că frumuseţea este relativă şi că depinde de cel care priveşte şi că iubirea adevărată trece dincolo de aspectul fizic, că trece în metafizic...acolo unde privirile vorbesc mai mult decât cuvintele, timpul se dilată într-un sărut ş.a.m.d.
Pe bune?
Poate oi fi eu deprimată, dar mie filmele astea îmi iau speranţa (care există când NU văd astfel de filme), mă fac să mă gândesc că astfel de persoane există numai în filme sau dacă mai sunt şi pe Pământ, sunt 5 la număr şi probabil în alte colţuri ale lumii.
Apoi, sincer...vrei să trasmiţi mesajul că iubirea trece dincolo de fizic prin nişte personaje care arată perfect? Nu e logic că orice muritor de rând îndoctrinat de mic prin filme  îşi va forma idealul din aceste "forme" şi va încerca toată viaţa să le atingă? Pe bune?
Ca să nu mai zic de faptul că totul este alb şi negru în filme, poţi delimita cu creionul binele de rău, iubirea de ură, adevărul de minciună, iar personajele sunt dacă nu de la început, măcar la sfârşit, atât de buni în a citi oamenii...come on!!!
Cel mai mult iubesc punctul culminant...este de-a dreptul penibil cum au aceşti oameni insight....aşa, într-o clipă îşi dau seama că de fapt o/îl iubesc pe Gherghina/Ghiţă.
Îmi vine să nu mă mai uit niciodată la astfel de filme....de fiecare dată plec cu gândul că aceste filme ne impun nişte standarde pe care muritorii de rând, imaturi, instabili, fără prea mari aşteptări de la viaţă....şi cu burtă :)) nu le pot atinge şi cultivă în fete nişte drama queens, nişte wannabe princesses...De asta nu mă miră când văd că oamenii nu ştiu să se bucure de viaţă, că niciodată nu le ajunge ceea ce au, tot timpul vor mai mult, şi mai mult, crezând că ceea ce le lipseşte (bineînţeles lucruri materiale sau interminabilul subiect bani) este ceea ce îi va face fericiţi, dar asta e alt subiect de discuţie....
Recunosc, un pic deprimată....dar un sâmbure de adevăt este în ce am spus aici.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu