  |
| nspire4less.com pravaliacucarti.ro |
Acesta este un extras din cartea "Cuvinte care vindecă. Ce poţi spune când nu ştii ce să spui" de Nance Guilmartin, care este o adevărată revelaţie (ştiu, cu titlul ăsta e greu de crezut). O recomand tuturor...o citesc şi recitesc de vara trecută şi încă mai învăţ din ea. Am plâns şi am râs cu hohote, m-am regăsit, m-am proiectat, am înţeles, am învăţat. Nu ştiu cum să v-o descriu ca să vă conving s-o citiţi, sper că extrasul vă trezeşte interesul: (Capitolul cinci: Poate că...)
>>Abia un an a trecut de când am făcut o vizită la sediul nostru din St. Louis împreună cu Barbara. Atunci ea îmi spusese că i se apropie sfârşitul, că făcuse cam tot ce i-a stat în putere ca să învingă cancerul. Discutaserăm filosofic despre o mulţime de lucruri, dar în cea mai mare parte despre viaţă şi credinţă şi despre întorsăturile neaşteptate ale destinului, în cursul vieţilor lungi şi interesante pe care le ducem. Eu i-am spus în ziua aceea că nu mă aşteptam ca ea să moară chiar atât de curând şi că, probabil, mulţi dintre prietenii noştrii comuni s-ar putea să iasă din scenă cu mult înaintea ei. I-am spus că mă gândisem că s-ar putea să fiu chiar eu unul dintre ei, dat fiind că-mi primisem porţia mea de nenorociri - probleme cardiace, cancer la prostată şi cancer la rinichi.
Bravând puţin, îi spusesem că ar trebui să ne planificăm un prânzişor la New York, peste un an de zile. Cu mult curaj, ea a spus: "Sigur". Destul de surprinzător, anul a trecut şi iată-ne pe amândoi la Le Bernardin, pentru prânzul plănuit. Situaţia continua să fie disperată, dar ea arăta nemaipomenit. Mi-a spus că era programată pentru chirurgie exploratorie în data de 6 ianuarie şi că simţea că avusese mult de câştigat în urma unei tehnici de meditaţie învăţate de la un doctor din San Diego.
În cursul conversaţiei noastrei, am întrebat-o pe Barbara dacă este o persoană credincioasă. Ea a spus: "Nu, nu prea". Apoi a adăugat că, deşi nu a renunţat la credinţa în Dumnezeu, dogma şi ritualul o lasă rece. Aici eram amândoi pe un teren comun. I-am spus că eu şi soţia mea, Jackie, ne-am oprit la biserica Sf. Bartolomeu de pe Park Avenue, în dimineaţa aceea, şi am spus câteva rugăciuni pentru ea şi pentru alţii. I-am spus că mie mi se pare relativ uşor să mă rog la Dumnezeu, chiar dacă nu cred neapărat toate lucrurile pe care le auzim din amvon. I-am spus că, de ceva timp, mă gândesc la ideea că poate nu există niciun fel de rai, în sensul în care foarte multă lume pare să-l conceapă. Poate că suntem deja în rai. Ea m-a ascultat şi apoi m-a pus să promit că-mi voi pune gândurile pe hârtie.Astăzi, pe 6 ianuarie 2000, mi s-a părut momentul potrivit să fac acest lucru.
Niciunuia dintre noi nu-i vine prea uşor să se gândească la viaţa noastră pe această planetă ca la un paradis. Mulţi dintre noi sunt bolnavi, flămânzi, infectaţi cu SIDA, născuţi într-o ţară bântuită de războaie. Cu siguranţă că această lume nu este perfectă - sau este? Într-un frumos eseu scris cu multe sute de ani în urmă, Samuel Johnson avansa teoria că întregul perfect este alcătuit din părţi imperfecte. Perfecţiunea nu este de fapt perfectă.
Este posibil, aşadar, ca lumea noastră, care are atâtea părţi imperfecte, să fie per total perfectă? S-ar putea să fie, într-adevăr, raiul? Raiul pe pământ? Ce interesant ar fi ca mulţi dintre noi să ne înşelăm când ne închipuim o viaţă în lumea de dincolo! Poate că ce trăim acum este chiar paradisul! Şi dacă noi toţi am trăit în altă vreme,în alt loc, cu mult înainte de acum, şi, prin nu ştiu ce proces de selecţie sau prin destin, ni s-a acordat încă o viaţă aici, pe Terra, într-un "rai pământesc"?
"Dar cine spune că asta-i viaţă?" ar putea striga un miner de la minele de cărbune din vestul statului Pennsylvania. "Cum poate fi ăsta raiul?", ar putea întreba un copil înfometat din Somalia. Chiar şi un om extrem de bogat, dar pe care nefericirea l-a împins şă-şi ia viaţa sau să devină un cerşetor, ar putea oare să se gândească la această viaţă ca la un paradis? Ei bine, poate că o a doua şansă, în orice formă, în orice loc, în orice împrejurări, este totuşi un dar pe care se cuvine să-l cinstim, să-l protejăm şi să-l ducem mai departe.
Mulţi oameni care cred în viaţa de după moarte şi în rai îşi imaginează raiul ca pe un loc unde toţi trăim în pace, fericire şi belşug, unde nu există rău, nici foame, nici ceartă, nici supărare, nici dezamăgire. Un loc unde, de fiecare dată când îţi arunci undiţa în apă, prinzi pe loc un peşte, unde nimeni nu trebuie să-şi facă griji din pricina frigului sau a căldurii, ori a ameninţării venite dinspre un alt om, dinspre vreo fiară sau vreun virus. Chiar ar putea fi un asemenea loc "raiul"?
Este posibil ca viaţa noastră imperfectă să fie de fapt perfectă? Este posibil ca noi să avem nevoie de concurenţă, să avem nevoie de luptă şi năzuinţă, să avem nevoie de dezamăgiri repetate, de încordare şi nefericire, urmate apoi de bucurie şi încântare? Nu cumva înfrângerea este uneori importantă pentru noi? În cele din urmă, când viaţa noastră ajunge la final, nu e mai bine să te simţi extenuat şi consumat? Nu e mai bine să simţi că ai înfruntat împrejurări cu totul potrivnice şi, câteodată, chiar le-ai biruit, iar la final să ştii pur şi simplu că nu poţi continua la nesfârşit?
Poate că viaţa noastră aici, pe pământ - aici, în raiul pământesc - este menită să aibă un sfârşit, unul cu sens. Poate că ar trebui, atunci când ne apropiem de sfârşitul "zilei noastre" de aici, de pe pământ, să închidem ochii, să zâmbim şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat o a doua viaţă, o viaţă de rai pe pământ. Şi poate că ar trebui să fim mulţumiţi - chiar fericiţi - că un aşa-zis rai perfect nu ne aşteaptă în altă parte. Poate.
Poate că există o altă viaţă pentru noi toţi, în amintirile pe care alţii le au despre noi. Poate că raiul şi iadul sunt amintirile, bune şi rele, pe care oamenii le au după ce noi ne-am dus din viaţa aceasta. Surâd ei când aud de numele nostru? Duc cu ei, în propria viaţă şi în vieţile altora, măcar ceva din speranţa pe care i-am ajutat s-o aibă? Nu trăim oare în vieţile familiei şi prietenilor noştrii? Nu devenim, astfel, o parte din ei şi, după ce am părăsit lumea fizică, una încă şi mai mare, mai însemnată, decât atunci când eram vii şi prezenţi? Oare n-am fost şi noi o părticică din cei care ne-au precedat, şi nu vom deveni oare o părticică din cei care ne vor urma?Poate.
Cu toată dragostea mea,
Bill >>
(For those of you who don't speak Romanian: it was an extract from the book "Healing Conversations. What To Say When You Don't Know What To Say" by Nance Guilmartin - which I recommend to everybody -, Bill's essay "Maybe" in chapter 5.)
Nu ştiu de ce, dar asta e melodia care mi-a venit în minte când am terminat postarea:
Giraut de bornelh - Non puesc sofrir pei
Asculta mai multe audio ambientala
