Aşteptând progresul

Dacă ar fi să mă opresc o oră într-un loc în mijlocul oraşului sau să fac câteva ture cu autobuzul, aş putea număra cu zecile afirmaţii precum " Doar suntem în România...", "Trăim in România", "Aşa e românul" şi altele, rostite de oameni de toate vârstele şi statutele sociale. Mă enervează atât de mult încât îmi vine să le spun la fiecare în parte "Dar cine este mă România?! O ţară nu este alcătuită din clădiri şi oraşe de beton, ci din oameni, prin urmare TU eşti România, cel de lângă tine este România, fiecare dintre noi este România!!!" Dacă fiecare aşteaptă să pice de sus rezolvarea problemelor fiecaruia şi ale tuturor, atunci ne-am afla exact în stadiul în care ne aflăm...adică într-o "tranziţie" ce durează de 20 de ani şi care a reuşit doar să aducă populaţia într-o criză tipic adolescentină (vrem să fim trataţi ca adulţii, dar cerem acest lucru prin comportamente infantile), adică cu toţii vor să fie bine: să fie egalitate în drepturi, nimeni mai presus de lege, să fie salariile mari, să le fie respectate întocmai drepturile, politicienii să urmărească progresul societăţii şi nu cel personal, etc. etc. dar NIMENI NU FACE NIMIC în aceste privinţe. Cu toţii aşteaptă acel "MAI BINE" să vină DE SUS, de la acea...Românie despre care nimeni nu se întreabă cine este şi de la care toată lumea aşteaptă să progreseze, să se civilizeze, să se integreze la U.E prin mentalitate şi comportament şi nu doar pe hârtie . 
Vrobeam într-o zi cu nişte colege de facultate, de la care aveam pretenţii la mentalitate de umanitare dacă nu de psihologi, şi nu ştiu cum venise vorba despre o problemă cu care se confruntă facultatea de Arte a Universităţii X şi anume că nu îşi poate susţine prin veniturile proprii (prin taxele studenţilor) toate cheltuielile, şi că profesorii au renunţat la salariul de merit, prime şi alte venituri afară de salariul de bază pentru a se putea acoperii prin venitul facultăţii salariile tuturor profesorilor şi că tot au nevoie de spijinul altor facultăţi din universitate, cu venituri peste cheltuieli, pentru a putea trece peste această criză...iar respectivele colege mi-au răspuns că este problema respectivei facultăţi, de ce să dea facultăţile universităţii respective din banii lor când aceştia ar putea fi folosiţi în interesul studenţilor, de exemplu pentru îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a studiilor, a cursurilor şi seminariilor sau alte multe chestii care ar putea fi făcute cu acei bani...
Ce să spun...cred că m-am făcut roşie de furie şi am izbucnit. Le-am spus colegelor ceea ce îmi doream de mult să comunic întregii populaţii care îi înjura la tot pasul şi îi acuza de egoism pe acei bogaţi care dau mii de euro pe lucruri superficiale gen poşete Gucci şi telefoane moble placate cu aur şi încrustate cu cristale Swarowsky şi în cea mai insignificativă situaţie dau dovadă de un egoism infinit mai mare decât respectivii pe care îi ponegresc (nu zic că aş fi de acord cu acei bogaţi dar alta este ideea). Bineînţeles eram conştientă că nu ele sunt de vină pentru acea furie, ci că acea situaţie a fost picătura care a umplut paharul şi că, probabil, acea furie nu îmi va permite să prezint argumentele mele în mod coerent astfel încat acele colege ( care de altfel au potenţial şi sunt capabile să inteleagă şi să fie de acord cu punctul de vedere pe care îl exprimam) să îmi dea dreptate şi să îşi schimbe mentalitatea.
Dar, am simţit nevoia să spun cuiva...iar, după cum am mai spus, ele erau terenul propice pentru a semăna sămânţa umanitarismului (dacă nu a altruismului), democraţiei şi a iniţiativei.
Altă zi, veneam de la un seminar cu un suuuper - prof care ne-a vorbit sincer şi deschis despre deontologia profesiei de psiholog în domeniul X şi despre faptul că şi în societatea actuală POŢI FI ONEST şi să nu mori de foame. Se cunoaşte faptul că în ziua de azi mult prea multe persoane care au cabinete particulare de psihologia muncii (nu vreau să-i numesc psihologi) şi au dreptul de a-şi da avizul şi a declara indivizii apţi, pt a conduce o maşină, pt a desfaşura o anumită activitate de munca ş.a., dau acest aviz fără să facă cu adevărat evaluarea respectivelor capacităţi şi abilităţi (fenomen generalizat în societatea noastră din ziua de azi).
Eu trăiesc cu speranţa că acest lucru se va schimba, mai ales ca proful respectiv ne-a spus că odată cu schimbarea ce va avea loc în Colegiul Psihologilor din România, lucrurile vor lua o altă direcţie şi că au un plan pentru a elimina aceste acte ce pătează numele psihologilor din România şi în acelaşi timp pun în pericol direct sau indirect societatea.
Şi după cum ziceam, veneam de la acest seminar, plină de speranţă şi iradiind de bucurie că lucrurilor o vor lua într-adevăr spre bine în curând, mă urc în autobuz şi "interceptez" discuţia a doi indivizi trecuţi bine de 40 de ani, deci doi adevăraţi reprezentanţi ai populaţiei României, care îşi spuneau foarte mândrii şi chiar indignaţi că ei nu îi vor învăţa meserie pe noii veniţi doar pt că aşa le-a zis şefu, ci că noii veniţi trebuie să-i plătească pentru faptul că-i învaţă, spunând: "să vină cu darul şi după aia îi arăt meserie...păi da' ce? eu pentru ce muncesc?". Atât a fost nevoie ca să îmi anihileze toată bucuria şi speranţa...bineînţeles iar m-am enervat şi îmi doream atât de mult să le spun că ei erau deja plătiţi pentru munca pe care o prestau, şi mai ales că ei au trăit şi au învăţat meserie într-un sistem în care toată lumea avea un loc de muncă asigurat, indiferent dacă aveau 2 clase sau 2 facultăţi, indiferent cât de proşti sau deştepţi erau ŞI MAI ALES că în acel sistem aproape nimeni nu ştia cu ce se mănâncă acea meserie când se angajau, ci erau cu toţii învăţaţi de către cei cu experienţă, cei mai vechi în meserie decât ei. Acest lucru făcea parte din meserie, iar ei au acum pretenţia să fie platiţi pentru această "muncă" pe care o prestează ei şi fiind conştienţi de aberaţia ideii pretind să fie plătiţi neoficial, deci cu şpagă, ("cu daru" ) de către amărâţii nou-veniţi (care, din cauză că sunt la început, au salariile de mizerie) . Uff! sper că m-am făcut  înţeleasă, de nu...îmi asum riscul!

M-am săturat de toţi aceşti oameni care stau precum leneşul din povestea lui Creangă, şi aşteaptă să vină "CINEVA" care să le dea totul sub nas şi să le şi înmoaie posmagii. Este chiar atât de greu gânditu ăsta, frate?! Este chiar atât de greu să VEZI, că Slavă Domnului avem 20 de ani exemplu, că nu ai pe cine să aştepţi să-ţi transforme dorinţele în realitate, să schimbe societatea şi că trebuie să pui TU mâna la treabă, să te transformi pe tine şi să încerci să-l convingi şi pe cel de lângă tine că aşa nu merge?!
Şi ceea ce este şi mai trist este că tinerii, "viitorul României" sunt şi mai porniţi împotriva stării în care se află sistemul şi întreaga ţară, dar la fel precum părinţii lor, intra în acest sistem şi se mulează după el în loc să-l schimbe după dorinţa tuturor.
Această societate a noastră nu cunoaşte istoria şi de aceea repetă greşelile strămoşilor. Îmi aduc aminte poveştile lui Creangă, fabulele lui Alexandrescu pe care le-am învăţat în clasele I-IV şi pe care , probabil, le-a învăţat toată România dar pe care le-a uitat toată România, căci le văd la tot pasul. Cel puţin fabula "Câinele şi căţelul" a lui Alexandrescu, pot spune că descrie foarte bine societatea românească de acum, fiecare vrea egalitate "dar nu pentru căţei", ci vrea egalitate cu cei mari.
Singura maximă care îmi place, dintre cele pe care le aud frecvent este arhicunoscuta: "Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul.".
Deci, când o să vină progresul să mă anunţaţi şi pe mine.  (Din foto1 o să ajung la foto2 tot aşteptându-l...)                                                                                                                        
   foto1 (flicr.com)                                                                        foto2 (unimedia.md)