The Last Lecture

 This is the most inspirational video that I know and the one that I turn to every time I feel I have lost my direction or there is a major change going on into my life and I need to go back to the roots and principles in order to figure out how to proceed.

It's called Achieving Your Childhood Dreams, but it's actually about how to live a happy, full and balanced life.

So, I recommend it to everybody.


PS: God rest his soul! 

Something

Sursa

I'm not really in the chatty mood, but I swore to myself that I would not let a month pass by without posting something...anything.

So, this is what this one is..."something" to keep my promise to myself.

And speaking about promises...lately I realized that I have the tendency not to keep my word. I use to be the very opposite: I used to control myself just by saying "From now on I will..." or "From now on I will never ...(do something)" and I would just do it! But somewhere along the way I realized that I am not spontaneous anymore, I don't do what I want and FEEL, and I am way too rational. So I decided not to be so controlled anymore. But, I guess, my unconscious thought I need some time to experience what it's like not to keep any promise, not to myself (especially) and not to anyone else! I don't mind not keeping promises to myself...I take it like an experiment of "how far can I go", but I don't like saying to a friend that I will do something and not do it.
I don't know...I have been asking: are my standards too high? Do I promise things that are out of my rich? Or...I promise things that sound good, that I know would be good for my friend, but maybe not so great for me?
And what should I (and us, in general) do? Should we lower our standards just because we're lazy or cozy? Or should we push ourselves to live up to those standards?
But all that pushing, does it make us grow, evolve, improve, develop? Or it makes us someone different, someone who constantly is not pleased with himself/herself, someone who tortures himself/herself every day? What good is that?
But on the other hand...if you don't push yourself, isn't that limiting?

The answer seems simple: you have to push yourself, but not too far. Ok...but how far is too far?


(I should have called this post "random gibberish", right? :)) )
P.S.: Didn't keep this promise neither!
The Script - Nothing
 

New Years's Eve Resolutions part 3

After a long and deep examination of  the entire year and the resolutions that I had for it, now I can go ahead and  turn the page for a new one with its own resolutions.

Step 1: Examining last year and its resolutions:

First of all I want to say that 2011 was the most difficult year of my life - the best and the worst at the same time.

1. learn to manage better my time (or at least to manage somehow my time) - I did, I'm proud to say that, even though I have tried before and it didn't work, I started using a daily planner and everything got much easier. 
2. be more organized - thanks to the daily planner I can say I did it, as well. 
3. KEEP MY SCHOLARSHIP - I was tuition free all year long and I am this semester too, but I lost my monthly scholarship in the second semester. I got it back now!
4. get deep into research (2 e-team projects and one of my own) - this resolution didn't go as I planned...Even though I signed up for two research projects with E-team and I was really into them, one went south and the other started doing actual work too late. By that time, I decided to stop waiting on them and get more involved with the ASFI projects. So, when the call came, my schedule was already full with ASFI...So, no research projects last year.
5. take the TOEFL test and the GRE too - didn't take neither...for the TOEFL I started reading about it and doing some practice in the summer time...But, since I was working 2 even 3 jobs at the same time...I did not get far. At least, I put my hands on a great book that will make the job way easier when I'll decide to take it, cause I will take it! The GRE is a different story...I wanted to take it for a very difficult-to-achieve  goal (more likely dream) that I had, but my thoughts about it changed...I didn't close the subject for ever, but it depends on a few things that I can't be sure about right now.
6. dust off my French - I started going to a weekly french workshop, but I feel is not enough for what I want to achieve;
7. get involved into ASFI's projects and maybe coordinate one - this is one of the two things that made my year beautiful and difficult at the same time. I learned so much with ASFI, I got to practice some things that I learned about, I explored some things that I was interested about and could't try anywhere else. It gave me reason to be happy, sad, frustrated, it made me exced my limits, see that I can do so many things and I can GIVE and SHARE. I could go on and on with the things that I gained from my experience with ASFI, but I'll stop here by saying to you - whoever you are - You MUST do this! So, become a volunteer!
8. start and keep restart BUT KEEP a healthy lifestyle (eat right, exercise, walk, use natural cosmetics, DRINK WATER) - some good, some bad, I'l keep working on it - the keep-ing part is the hard one.
9. read more (moooooooooore psychology and a bit of fiction literature) - I did read more, but I want even more!
10. watch classic movies - not quite the level that I was thinking about (only 2, but it's a start);
11. expand my musical horizons - this one I did more than successfully  - I lost count of the new artists that I discovered, the "stages" I went through... ;
12. apply for an ERASMUS mobility - I did not, because I did no. 13 and doing that meant that I couldn't be back in Europe before late October (and ERASMUS mobilities start in September);
13. go to U.S. with a work&travel program or stay in Ro for psychology research and experience in my area of "expertise" - this is the other thing that made my year unique - if I would have to chose just one sentence to describe this experience I would say that "It opened my eyes and expanded my horizons in ways I couldn't imagine - made me change my perspective" ;
14. start visiting Moldova's places of interest from the "273 places you must see before you leave Romania" list - unless you can find Muncel in that list (and you can't) this is a "didn't move a muscle to accomplish it" resolution.
15.  And most important LIVE, LOVE, LAUGH - that I did, fully.

Living in USA for 4 months was awesome, but it sucked the life out of me. When I came back, school had already started, so I did not have time to rest and charge my batteries. That's why the rest of the year was very harsh. Thank God for the holiday! Now I'm back to my old self.

Step 2: Making new resolutions

I'll redo the list: 

1. Keep my scholarship;

2. Do an awesome research and a good dissertation;

3. Get the USA Embassy visa to spend another American summer, figuring out what I want to do with my life after I return (phD?, job?, internship? another MA program?, psychotherapy module?, Iasi?, Constanta?, Cluj?, Timisoara?);

        For USA I have a very long wishlist: Seattle, San Francisco (Stanford University), Las Vegas (Grand Canyon), Washington (Holocaust Museum), New York and Boston.

I'll be happy if I check off the list Stanford University, Grand Canyon and Yellowstone, Boston and San Francisco.

4. Manage better my time (and go to bed before 2 a.m.);

5. Go to the gym (get fit) !!!

6. Eat healthy and drink water;

7. Read a lot;

8. Watch classic movies (any suggestion where I can find some?) and watch the new ones only at the cinema, with friends;

9. Go to lots of concerts;

10. Find an internship abroad and/or a volunteering opportunity abroad;

11. Visit A. at Cluj;

12. Enjoy France and Paris with M.!!!

13. Go on a short trip with my gals somewhere in Moldova;

14. Make a difference;

15. Contribute to the ASFI's growth and of its HR department;

...and, of course, LIVE, LOVE and LAUGH !!! 

   
 

 

Key Word: TIRED

Sursa

Hi there! I know it's been a while since I wrote on this blog, but I just don't have the time! I'm working from morning to late at night with only one day off and, as you can imagine, in that day off I don't know what to do first.
I wanted to say (or write) so many things, but the library closes in 15 minutes...so, I'll be quick.
No. 1: I'M SOOOOOOO...OOO TIRED! but don't worry, cause it's going to be this crazy only in August, in September things will slow down,there won't be as many tourists and I won't get so many hours at my first job.
No 2: I'm wondering - What's the point in having a vacation if you're spend all your time and money shopping (action that you can do or do all the time at home or everywhere) ? What do you think? I think you either visit everything there is to see and do all the things that they have there or just relax by the pool, at the spa, on the beach...or mix those two...but NOT shop the entire vacation!
No 3: I'm going to Las Vegas and New York!!! I just bought the ticket!
No 4: I just saw Harry Potter the last part! It's awesome!

Efficiency vs. Efficacy

“Efficiency is doing things right. Effectiveness is doing the right things.“

Crossroad

Change.
We want it, we chase it, I got it.
Everywhere you look (movies, books, music, TV) you see the new wave in achieving personal happiness: Accepting yourself for who you are.
What if you can change who you are and get close to the "ideal you"? Or , a new thing I found out: What if, on the way to change you realize that the "ideal" you is not so great as you thought it would be or not so different from what you are right now? And then, you can really accept yourself for who you are, even more: you can love yourself.
I believe that accepting yourself equals limiting yourself.

Me? I changed so much that now I find myself on a crossroad. The change reached the core of my personality, the foundation of my character...And now I don't know which way to go...left: liberal, open-minded or right: conservative, moral.  

In the meanwhile, check out this old beautiful song:
Ryan Adams - Wonderwall
 
 

New Year's Eve Resolutions part 2

Step 1: Examing Examining last year's resolutions:

Last year I said I'll be projecting my personality on the internet, and I  realised that it's harder then I thought it would be...but I'll keep working on it this year too; I also said that I'll be more transparent and let people know me as I am, regardless of who or how they are - this is the point where I made most progress and I'll keep working on it this year too (and all my life, I think).



Step 2: Making new resolution

Besides last year's resolutions, this year I want to:

• learn to manage better my time (or at least to manage somehow my time); 
• be more organized; 
• KEEP MY SCHOLARSHIP; 
• get deep into research (2 e-team projects and one of my own);
• take the TOEFL test and the GRE too;
• dust off my French;
• get involved into ASFI's project and maybe coordinate one; 
• start and keep restart BUT KEEP a healthy lifestyle (eat right, exercise, walk, use natural cosmetics, DRINK WATER);
• read more (moooooooooore psychology and a bit of fiction literature);
• watch classic movies;
• expand my musical horizons;
• apply for an ERASMUS mobility;
• go to U.S. with a work&travel program or stay in Ro for psychology research and experience in my area of "expertize";
• start visiting Moldova's places of interest from the "273 places you must see before you leave Romania" list;
•  And most important LIVE, LOVE, LAUGH!

  This is my teeny tiny list... So...

Poets Of The Fall - Desire
 
 

Wish You Were

globenews9.com

There's this beautiful sad song that reminded me about a thing that Ms. Ciorba Iulia told us (me and my colleagues) about the way people process  reality (= through representations). The thing that she said is that we don't fall in love with the person, but with the representation of the person, the degree of correspondence between the image that you created about the person and the real person is what makes the difference. When the correspondence is weak, people don't understand why the other person behaves uncharacteristic and start wondering what happen that made him/her change like that, when, in fact, that's the way the person really is...My personal favorite situation is when people project their ideal mate into the other person's image, they madly fall in love and after a while (6 months - 2/3 years) they realize that the love that seemed to be forever is now gone and start wondering why. Well, that's because in the mean time they have gotten to know the other person for real, for what he/she really is.

That's why I love cognitive psychology!

Kate Voegele - Wish you were
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Random Gibberish

For the past three years Psychology has taught me that you can never feel life, love, joy, disappointment, happiness, sadness and all the other feelings, more intense then when you're young. Also, I thought that you can't truly understand what that means until you're mature and you see that what you feel now is stable, but not so intense like it was when you were a teen or in your early twenty's, but I think now I do. And that's why I'm afraid I'm waisting my time being alone and miserable when I could be out there living my life, falling for some guy, have my heart broken and swear I would never be so stupid to buy that crap and then go ahead and do it all over again.
I think people don't feel life and the feelings that come with it at the same intensity later in life because they have jobs, responsibilities, maybe families, and caught in all that, people just forget why they got all of those things in the first place - to be happy, to feel alive, loved, to matter, to make a difference in someone else's life. And even if they don't have those things, and theoretically they could feel at the same intensity, chase after dreams and risk it all for one person who they think is either "the love of their life" or " their soul-mate", they just don't because society teaches them that this is not how a "grown up" should act, this is the way kids act, impulsive, reckless, like their whole life depends on it....but hey! it kinda does!

myspace.com

On the other hand...I don't just wanna fall for SOME guy, I want a GREAT guy, because that's the only way I can fall...and that's kinda hard to find, especially when you stay all day long hiding in your dorm and all night in some random club where you just don't give a chance to anybody (cause honestly...you're gonna meet your "soul-mate" in a club? not very romantic...and not something to tell to your grandchildren neither).
And I want to BE great, I want to change the way people think is "normal" to treat other people...I want them to see that is not so hard to be kind, and to understand each other, and to search for the good side in one's personality, cause everybody has a good side, and in fact, the "bad side" is actually a potentially good side that either learned socially to be bad or was good but traumatized, and the "being bad" is a defense form.


And now, for something completely different:

Azi nu

Fără Sulina, not in the mood. Azi "vorbim" despre filme...care-i treaba cu ele? Care le este rostul? Şi în acest moment mă refer la filmele "de dragoste" sau dacă vreţi să le numiţi "comedii-romantice", tipicele filme americane: un el (în 90% din filme este inteligent, MATUR, echilibrat, poţi juca x şi o pe abdomenul lui, are un zâmbet perfect şi celelalte chestii din pachetul numit "drooling like a kid in front of a cady shop " sau pe româneşte "BUN" ), o ea (la fel, în 90% din filme este superbă, 9% este "doar" frumoasă şi în 1% este grasă sau bolnavă de ceva nasty ), aceeaşi poveste (s-au văzut, s-au îndrăgostit, el/ea greşeşte sau face ceva care este interpretat greşit, o vreme nu se mai văd, dar  pentru că iubirea este "adevărată" şi "prea puternică" se revăd , lămuresc lucrurile sau clişeele "Îmi pare rău, Ştiu că am greşit, Nu mai fac, respectiv, Şi eu am exagerat, Vreau să poţi să fii tu aşa cum eşti, Nu vreau să te schimbi pentru mine, Meet me half way" bla,bla,bla ) cu acelaşi final (and they lived happily ever after). Şi în ciuda faptului că ştii cum se vor termina, dinainte de a pune piciorul în sala de cinema sau înainte de a da click pe butonul Play, filmele de acest gen au maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaare succes şi înregistrează încasări fabuloase.
Şi de ce?
Pentru că ne plac poveştile? Pentru că filmele de acest gen ne dau speranţă? Pentru că ne fac să visăm cu ochii deschişi? Pentru că ne trimit mesajul că frumuseţea este relativă şi că depinde de cel care priveşte şi că iubirea adevărată trece dincolo de aspectul fizic, că trece în metafizic...acolo unde privirile vorbesc mai mult decât cuvintele, timpul se dilată într-un sărut ş.a.m.d.
Pe bune?
Poate oi fi eu deprimată, dar mie filmele astea îmi iau speranţa (care există când NU văd astfel de filme), mă fac să mă gândesc că astfel de persoane există numai în filme sau dacă mai sunt şi pe Pământ, sunt 5 la număr şi probabil în alte colţuri ale lumii.
Apoi, sincer...vrei să trasmiţi mesajul că iubirea trece dincolo de fizic prin nişte personaje care arată perfect? Nu e logic că orice muritor de rând îndoctrinat de mic prin filme  îşi va forma idealul din aceste "forme" şi va încerca toată viaţa să le atingă? Pe bune?
Ca să nu mai zic de faptul că totul este alb şi negru în filme, poţi delimita cu creionul binele de rău, iubirea de ură, adevărul de minciună, iar personajele sunt dacă nu de la început, măcar la sfârşit, atât de buni în a citi oamenii...come on!!!
Cel mai mult iubesc punctul culminant...este de-a dreptul penibil cum au aceşti oameni insight....aşa, într-o clipă îşi dau seama că de fapt o/îl iubesc pe Gherghina/Ghiţă.
Îmi vine să nu mă mai uit niciodată la astfel de filme....de fiecare dată plec cu gândul că aceste filme ne impun nişte standarde pe care muritorii de rând, imaturi, instabili, fără prea mari aşteptări de la viaţă....şi cu burtă :)) nu le pot atinge şi cultivă în fete nişte drama queens, nişte wannabe princesses...De asta nu mă miră când văd că oamenii nu ştiu să se bucure de viaţă, că niciodată nu le ajunge ceea ce au, tot timpul vor mai mult, şi mai mult, crezând că ceea ce le lipseşte (bineînţeles lucruri materiale sau interminabilul subiect bani) este ceea ce îi va face fericiţi, dar asta e alt subiect de discuţie....
Recunosc, un pic deprimată....dar un sâmbure de adevăt este în ce am spus aici.

Aşteptând progresul

Dacă ar fi să mă opresc o oră într-un loc în mijlocul oraşului sau să fac câteva ture cu autobuzul, aş putea număra cu zecile afirmaţii precum " Doar suntem în România...", "Trăim in România", "Aşa e românul" şi altele, rostite de oameni de toate vârstele şi statutele sociale. Mă enervează atât de mult încât îmi vine să le spun la fiecare în parte "Dar cine este mă România?! O ţară nu este alcătuită din clădiri şi oraşe de beton, ci din oameni, prin urmare TU eşti România, cel de lângă tine este România, fiecare dintre noi este România!!!" Dacă fiecare aşteaptă să pice de sus rezolvarea problemelor fiecaruia şi ale tuturor, atunci ne-am afla exact în stadiul în care ne aflăm...adică într-o "tranziţie" ce durează de 20 de ani şi care a reuşit doar să aducă populaţia într-o criză tipic adolescentină (vrem să fim trataţi ca adulţii, dar cerem acest lucru prin comportamente infantile), adică cu toţii vor să fie bine: să fie egalitate în drepturi, nimeni mai presus de lege, să fie salariile mari, să le fie respectate întocmai drepturile, politicienii să urmărească progresul societăţii şi nu cel personal, etc. etc. dar NIMENI NU FACE NIMIC în aceste privinţe. Cu toţii aşteaptă acel "MAI BINE" să vină DE SUS, de la acea...Românie despre care nimeni nu se întreabă cine este şi de la care toată lumea aşteaptă să progreseze, să se civilizeze, să se integreze la U.E prin mentalitate şi comportament şi nu doar pe hârtie . 
Vrobeam într-o zi cu nişte colege de facultate, de la care aveam pretenţii la mentalitate de umanitare dacă nu de psihologi, şi nu ştiu cum venise vorba despre o problemă cu care se confruntă facultatea de Arte a Universităţii X şi anume că nu îşi poate susţine prin veniturile proprii (prin taxele studenţilor) toate cheltuielile, şi că profesorii au renunţat la salariul de merit, prime şi alte venituri afară de salariul de bază pentru a se putea acoperii prin venitul facultăţii salariile tuturor profesorilor şi că tot au nevoie de spijinul altor facultăţi din universitate, cu venituri peste cheltuieli, pentru a putea trece peste această criză...iar respectivele colege mi-au răspuns că este problema respectivei facultăţi, de ce să dea facultăţile universităţii respective din banii lor când aceştia ar putea fi folosiţi în interesul studenţilor, de exemplu pentru îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a studiilor, a cursurilor şi seminariilor sau alte multe chestii care ar putea fi făcute cu acei bani...
Ce să spun...cred că m-am făcut roşie de furie şi am izbucnit. Le-am spus colegelor ceea ce îmi doream de mult să comunic întregii populaţii care îi înjura la tot pasul şi îi acuza de egoism pe acei bogaţi care dau mii de euro pe lucruri superficiale gen poşete Gucci şi telefoane moble placate cu aur şi încrustate cu cristale Swarowsky şi în cea mai insignificativă situaţie dau dovadă de un egoism infinit mai mare decât respectivii pe care îi ponegresc (nu zic că aş fi de acord cu acei bogaţi dar alta este ideea). Bineînţeles eram conştientă că nu ele sunt de vină pentru acea furie, ci că acea situaţie a fost picătura care a umplut paharul şi că, probabil, acea furie nu îmi va permite să prezint argumentele mele în mod coerent astfel încat acele colege ( care de altfel au potenţial şi sunt capabile să inteleagă şi să fie de acord cu punctul de vedere pe care îl exprimam) să îmi dea dreptate şi să îşi schimbe mentalitatea.
Dar, am simţit nevoia să spun cuiva...iar, după cum am mai spus, ele erau terenul propice pentru a semăna sămânţa umanitarismului (dacă nu a altruismului), democraţiei şi a iniţiativei.
Altă zi, veneam de la un seminar cu un suuuper - prof care ne-a vorbit sincer şi deschis despre deontologia profesiei de psiholog în domeniul X şi despre faptul că şi în societatea actuală POŢI FI ONEST şi să nu mori de foame. Se cunoaşte faptul că în ziua de azi mult prea multe persoane care au cabinete particulare de psihologia muncii (nu vreau să-i numesc psihologi) şi au dreptul de a-şi da avizul şi a declara indivizii apţi, pt a conduce o maşină, pt a desfaşura o anumită activitate de munca ş.a., dau acest aviz fără să facă cu adevărat evaluarea respectivelor capacităţi şi abilităţi (fenomen generalizat în societatea noastră din ziua de azi).
Eu trăiesc cu speranţa că acest lucru se va schimba, mai ales ca proful respectiv ne-a spus că odată cu schimbarea ce va avea loc în Colegiul Psihologilor din România, lucrurile vor lua o altă direcţie şi că au un plan pentru a elimina aceste acte ce pătează numele psihologilor din România şi în acelaşi timp pun în pericol direct sau indirect societatea.
Şi după cum ziceam, veneam de la acest seminar, plină de speranţă şi iradiind de bucurie că lucrurilor o vor lua într-adevăr spre bine în curând, mă urc în autobuz şi "interceptez" discuţia a doi indivizi trecuţi bine de 40 de ani, deci doi adevăraţi reprezentanţi ai populaţiei României, care îşi spuneau foarte mândrii şi chiar indignaţi că ei nu îi vor învăţa meserie pe noii veniţi doar pt că aşa le-a zis şefu, ci că noii veniţi trebuie să-i plătească pentru faptul că-i învaţă, spunând: "să vină cu darul şi după aia îi arăt meserie...păi da' ce? eu pentru ce muncesc?". Atât a fost nevoie ca să îmi anihileze toată bucuria şi speranţa...bineînţeles iar m-am enervat şi îmi doream atât de mult să le spun că ei erau deja plătiţi pentru munca pe care o prestau, şi mai ales că ei au trăit şi au învăţat meserie într-un sistem în care toată lumea avea un loc de muncă asigurat, indiferent dacă aveau 2 clase sau 2 facultăţi, indiferent cât de proşti sau deştepţi erau ŞI MAI ALES că în acel sistem aproape nimeni nu ştia cu ce se mănâncă acea meserie când se angajau, ci erau cu toţii învăţaţi de către cei cu experienţă, cei mai vechi în meserie decât ei. Acest lucru făcea parte din meserie, iar ei au acum pretenţia să fie platiţi pentru această "muncă" pe care o prestează ei şi fiind conştienţi de aberaţia ideii pretind să fie plătiţi neoficial, deci cu şpagă, ("cu daru" ) de către amărâţii nou-veniţi (care, din cauză că sunt la început, au salariile de mizerie) . Uff! sper că m-am făcut  înţeleasă, de nu...îmi asum riscul!

M-am săturat de toţi aceşti oameni care stau precum leneşul din povestea lui Creangă, şi aşteaptă să vină "CINEVA" care să le dea totul sub nas şi să le şi înmoaie posmagii. Este chiar atât de greu gânditu ăsta, frate?! Este chiar atât de greu să VEZI, că Slavă Domnului avem 20 de ani exemplu, că nu ai pe cine să aştepţi să-ţi transforme dorinţele în realitate, să schimbe societatea şi că trebuie să pui TU mâna la treabă, să te transformi pe tine şi să încerci să-l convingi şi pe cel de lângă tine că aşa nu merge?!
Şi ceea ce este şi mai trist este că tinerii, "viitorul României" sunt şi mai porniţi împotriva stării în care se află sistemul şi întreaga ţară, dar la fel precum părinţii lor, intra în acest sistem şi se mulează după el în loc să-l schimbe după dorinţa tuturor.
Această societate a noastră nu cunoaşte istoria şi de aceea repetă greşelile strămoşilor. Îmi aduc aminte poveştile lui Creangă, fabulele lui Alexandrescu pe care le-am învăţat în clasele I-IV şi pe care , probabil, le-a învăţat toată România dar pe care le-a uitat toată România, căci le văd la tot pasul. Cel puţin fabula "Câinele şi căţelul" a lui Alexandrescu, pot spune că descrie foarte bine societatea românească de acum, fiecare vrea egalitate "dar nu pentru căţei", ci vrea egalitate cu cei mari.
Singura maximă care îmi place, dintre cele pe care le aud frecvent este arhicunoscuta: "Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul.".
Deci, când o să vină progresul să mă anunţaţi şi pe mine.  (Din foto1 o să ajung la foto2 tot aşteptându-l...)                                                                                                                        
   foto1 (flicr.com)                                                                        foto2 (unimedia.md)

Cu picioarele pe pământ

Mi-am dat seama că am exagerat cu proiectarea personalităţii pe net...adică una este personalitatea, ideile, raţionamentele, judecăţile mele...şi alta sunt sentimentele şi mai ales copilăriile mele amoroase care nu au ce căuta pe net.
Aşa că revenim în aria cognitivului, raţionalului.
Azi am vorbit cu un viitor preot de la care aveam pretenţii, dar m-a dezamăgit. Mi-a spus că preotul nu ar fi trebuit să mă împărtăşească...chiar dacă m-am spovedit şi mai ales MĂ CĂIESC ŞI AM SĂ ÎNCERC DIN TOATĂ FIINŢA MEA SĂ NU MAI REPET GREŞELILE, cică noi (tinerii din ziua de azi)nu suntem demni de împărtăşanie. De parcă preotul ar avea vreun drept de judecată asupra noastră...el are datoria de a ne asculta, a ne consilia, îndruma, srijini. El trebuie să fie intermediarul între noi şi Dumnezeu, dar în niciun caz nu trebuie să preia din atribuţiile dumnezeirii, şi anume de a stabili cine este demn de a-l primi pe Hristos şi cine nu! Cât despre argumentul că preotul nu împărtăşeşte anumite persoane pentru că ar considera că face el un mare păcat "risipind" trupul şi sângele lui Iisus trebuie menţionat că pâinea şi vinul sunt doar nişte simboluri!!! Ele devin trupul şi sângele lui Iisus doar pentru cei care cred, se căiesc şi se curăţesc prin spovedanie şi rugăciune! Iar eventualul păcat este al celui care decide să primească pe Hristos deşi se ştie "nedemn" şi nu al preotului care trebuie să acorde şanse egale la mântuire tuturor, să pornească de la prezumţia de nevinovăţie, cum se zice în instanţele judecătoreşti. Dar ce să discuţi cu indivizii înguşti la minte care se cred mici Dumnezei şi care iau învăţăturile Bibliei ad literam, ori nu depăşesc absolut deloc cu mintea înţelesurile poveştilor, pildelor pe care le-au memorat pe băncile şcolii, oricare ar fi fost aceea...cred şi eu că în condiţiile astea nu mai merge lumea la biserică şi nu mai sunt convinşi oamenii de ideea de Dumnezeu, când această biserică transite imaginea unui Dumnezeu rău care nu primeşte pe toată lumea în "împărăţia" sa şi care nu este interesat de eforturile oamenilor de a progresa, evolua înspre bine. Pentru că , în esenţă, acesta este mesajul dumnezeiesc: să fii un om bun, să te porţi frumos, să ajuţi FĂRĂ SĂ AŞTEPŢĂ NIMIC ÎN SCHIMB!!! Listele de "reguli" ce trebuie urmate şi de "păcate" ce trebuie evitate au fost date în urmă cu mii de ani, când omenirea stătea mai prost cu IQ-ul, nu avea SupraEul atât de dezvoltat şi nu exista conştiinţa unui inconştient colectiv, iar noţiunile de "bine" şi "rău" trebuia să fie bine definite. Azi ne pierdem, în drum spre mântuire, în liste cu reguli, păcate şi pedepse...Adevărata credinţă vine din interior, ea este o motivaţie a întregului comportament şi este o motivaţie de tip intrinsec, ea nu mai are nevoie de munţi de liste cu "ce trebuie să faci" şi "ce nu ai voie să faci".
Aşa că vă doresc să aveţi parte de insight şi să interiorizaţi valorile creştine, ghidându-vă în viaţă după ele, chiar dacă societatea va încerca să vă arate că acele valori sunt conducătoare spre eşec.

Post...

Ca majoritatea lucrurilor cu tentă spirituală, postul, şi-a pierdut esenţa şi semnificaţia.
Ce reprezintă postul, de fapt?
Este o curăţire, o pregătire a sufletului şi trupului petru a-l primi pe Hristos şi o meditare asupra propriei conduite, asupra concordanţei sau (de cele mai multe ori) neconcordanţei dintre ceea ce vrem şi aşteptăm de la noi înşine şi ceea ce manifestăm, felul în care ne comportăm. El ar trebui să se concluzioneze cu dorinţa de a fi mai bun, de a ne schimba conduita şi (lucru complet uitat azi) un plan mintal sau intenţia reală de a face ceva în acest sens...nu doar vorbe-n vânt..."De mâine o să fiu mai bun/ă, o să ...,o să..." care nu ţin decât vreo 3 zile, sau până la prima acţiune realizată în sensul acesta şi al cărei entuziasm ne dă o împăcare de conştiinţă...
Mulţi se bat cu pumnul în piept că ţin post, dar de fapt se referă la acele restricţii alimentare...care sunt bune, nu zic nu, detoxifiază organismul, aduc un surplus de vitamine şi fibre alimentare faţă de dieta obişnuită a individlui. Dar problema este că postul majorităţii oamenilor se opreşte aici. Eu mă întreb cum poţi să te duci să te spovedeşti fără să cântăreşti fiecare act, gest, comportament, conduită pe care l-ai avut/ ai avut-o ca să poţi ştii ce trebuie mărturisit, să îţi dai seama ce anume îţi mustră conştiinţa (pt că, de cele mai multe ori aceste lucruri sunt refulate şi nu ştim de unde vine proasta dispoziţie, starea generală proastă, boala fizică şi chiar tulburarea psihică). Nu e de mirare că majoritatea oamenilor care merg să se spovedească o să ne zică exact înainte de a le veni "rândul" la spovedit că "nu ştiu ce să zic, în afară de am minţit, am înjurat, nu am fost la biserică ş lucrurile tipice". Spovedania nu este o listă de "păcate", ci o descărcare, un catharsis care se produce printr-o comunicare cu Dumnezeu, preotul fiind doar canalul de transmitere, o discuţie cu preotul (care ar trebui să fie în acest moment duhovnic).
Prin urmare...post.


Asculta mai multe audio Muzica

Sărut cu semnificaţie?

În ultima postare conchideam prin a spune că mai am de lucrat până voi ajunge la partea cu "sărutul cu semnificaţie" fără să-mi treacă prin minte că în viitorul apropiat voi intra într-o poveste care mă va face să-mi schimb perspectiva asupra sărutului, în general...Astfel, am ajuns la concluzia că, totuşi, fiecare sărut are o semnificaţie...că e o speranţă, că e o idee, că e o formă de a transmite sau manifesta ceva...dar are o semnificaţie...


Asculta mai multe audio Muzica

Lumea văzută de la fereastră

O prietenă mi-a împărtăşit azi agonia ei dintr-o zi de vacanţă, pe care v-o transmit păstrându-mi răspunsurile şi comentariile pentru mine:



Agonie, da’ fără extaz



Stai...stai...stai.
Apoi te ridici. Şi somnu e un stat, un stat cu ochii închişi. Când te ridici de fapt stai, da' în picioare, dar când mergi nu mai stai, mergi, şi când alergi nu mai mergi nici nu mai stai, alergi. Da’ de ce să alergi? Când poţi să stai sau să mergi? De ce să mergi când poţi să stai? Când îţi dai seama că ceva nu merge şi că de fapt stă? Cum faci ca ceva ce stă să meargă? Sau mai mult, să alerge. Când e mai bine? Când inima stă e semn râu, când merge e ceva normal şi când aleargă e iarăşi semn rău. Da’ dacă inima îţi stă de bucurie, sau merge prost, sau aleargă când vezi pe cineva drag dupa mult timp? Cum ne dăm seama când e bine sau e rău? Sunt lucruri care se simt atât de bine când sunt rele! Sunt rele bune, sunt rele necesare. Bune, necesare, adjective pregătite să scuze relele, un fel de avocatul diavolului. Cine a denumit relele rele, de ce nu le-a denumit bune? De unde a ştiut că bunele nu pot fi rele? Şi dacă relele sunt rele, de ce sunt adjective care le scuză? E bine să alergi, să mergi, sau să stai? Daca alergi e posibil să cazi şi ţi-ai fi dorit să fi stat, dacă mergi rutina va fi cuvântul vietii tale, şi dacă stai o să îţi doresti să ştii cum e să cazi. În fond cine spune că “a cădea” se referă la ceva rău? Doar dacă o să cazi într-o depresie, sau în nebunie, dar nici căzăturile astea nu pot fi denumite rele, poate doar rele pentru cei ce nu înţeleg că ele nu sunt nici rele nici bune, şi că probabil ei au dat naştere lor, căzăturilor rele, căzături căzute nu deliberat de alţii ,ci impins de ei, de ignoranţa, ca să nu zic prostia lor. Cum decidem când cineva e prost sau deştept? E prost când nu ştie capitala Madagascarului şi deştept când o ştie? E prost că nu ştie că Edison a inventat becul şi deştept că ştie? Unde găsim proştii sau destepţii? Beţivii, drogaţii, nebunii, deprimaţii, sunt proşti sau deştepţi? Sunt proşti că îşi irosesc singura viaţă pe care o au creându-şi o realitate proprie, fictivă? Sau sunt destepţi pentru că numai ei înteleg realitatea aşa cum e, şi că numai ei înteleg ce se întamplă în jurul lor, spre deosebire de proşti care încă mai cred că binele învinge răul? De unde ştim că binele şi răul nu sunt aliaţi împotriva omenirii? Pioni care ne desprind sinapsele rând pe rând, şi ne împart neuronii în două tabere: Bine şi Rău.
Ce ar fi dacă în această singură viaţă am alerga spre cei care contează cu adevărat, am merge alături de cei care au nevoie de companie, şi am sta alături pentru totdeauna de persoana iubită?
Ce ar fi dacă ne-am da seama că nu există rău ci doar bine cu urmări rele?
Ce ar fi dacă proştii şi-ar da seama că sunt proşti şi şi-ar impune să devină destepţi prin muncă şi ambiţie şi nu doar prin aparenţe.
Ce ar fi dacă atunci când vom cădea în aşa numitele căzături rele cineva ne-ar întinde o mână, o mână salvatoare?
Ce-ar fi dacă?
Ce-ar fi?
Ce ar?
Ce?

Buze de râmă