The Cinderella Pact

Sursa

I just saw the movie "Lying to Be Perfect" and it made me face some of the issues I've been dealing for the past...two years and the reason why on my plan of getting to a healthy life style, with a balanced meal plan, workout and enough amount of sleep, I wound up 15 pounds heavier and with the most screwed up diet ever (not only that I don't drink water unless I'm out of everything else, but I have a can of Coke every-God-given-day, I either eat all day long biscuits and cookies and all those products that have no nutritional value whatsoever, or two times a day - at least one of them around 11-12 at night...). It's like I've read all the books about nutrition and health (and trust me, not only that I read them, I memorized them!) and do everything wrong on purpose!

I realized that a while ago...but, of course, then came the question: why do I do that?

At the beginning there was the guilt of messing a guy up by breaking him into a million tiny pieces after gaining his trust and making him believe in love and people and happy ending.
Then, after I got the confirmation that I actually did the right thing, I went back to my screwed up dating scenario: broken boy, fix him up, dump him.
After a while I realized that I wasn't doing that for the good of human kind, but because I loved playing with people's lives, changing them into what I believe is good for them and for humanity, in general. So, basically playing God.
That was fun for a while, until I realized that (apart from what I've said before) the relationship - even if it gets them to where I want them to be - it did not make me, personally, happy.
So, after that I tried to go for the real thing and it didn't work out as I thought it would and, also, I realized I was not as confident as I thought I was...
And ever since then I've been struggling with my SS issues, planing one thing and doing everything to sabotage myself from accomplishing it.

So...Mr. Erickson or Stern or ... Adler, what should I do to get back, or...forward to the better, normal, stable version of ME? I've been telling myself that I don't need a guy to do that, but...do I? And is it weak to need someone? Or is it too...feminist to make it on your on? Ms. Ciorbea told us at one point that men are intimidated by women who have it all and they need to feel... needed. So...Independent and alone or dependent and... dependent? Is there something in-between?

Mree - Blood (The Middle East cover )
   

Something

Sursa

I'm not really in the chatty mood, but I swore to myself that I would not let a month pass by without posting something...anything.

So, this is what this one is..."something" to keep my promise to myself.

And speaking about promises...lately I realized that I have the tendency not to keep my word. I use to be the very opposite: I used to control myself just by saying "From now on I will..." or "From now on I will never ...(do something)" and I would just do it! But somewhere along the way I realized that I am not spontaneous anymore, I don't do what I want and FEEL, and I am way too rational. So I decided not to be so controlled anymore. But, I guess, my unconscious thought I need some time to experience what it's like not to keep any promise, not to myself (especially) and not to anyone else! I don't mind not keeping promises to myself...I take it like an experiment of "how far can I go", but I don't like saying to a friend that I will do something and not do it.
I don't know...I have been asking: are my standards too high? Do I promise things that are out of my rich? Or...I promise things that sound good, that I know would be good for my friend, but maybe not so great for me?
And what should I (and us, in general) do? Should we lower our standards just because we're lazy or cozy? Or should we push ourselves to live up to those standards?
But all that pushing, does it make us grow, evolve, improve, develop? Or it makes us someone different, someone who constantly is not pleased with himself/herself, someone who tortures himself/herself every day? What good is that?
But on the other hand...if you don't push yourself, isn't that limiting?

The answer seems simple: you have to push yourself, but not too far. Ok...but how far is too far?


(I should have called this post "random gibberish", right? :)) )
P.S.: Didn't keep this promise neither!
The Script - Nothing
 

Random Gibberish part 4

Sursa

I feel broken...like a part of me is missing.
I know I'm still tired from the crazy summer I've been trough, but...I feel like I don't belong here, and all the plans that I had (have and make)  don't make any sense...
I feel lost.
Fix me, please!
I always made it by my self, but this time I can't seem to find the hope, the joy and the energy that always gets me out of the darkness that I surround myself sometimes with. So, I need help, but I'm incapable of asking for it.
Four things were on the top of my priorities: 1. my dissertation paper
                                                                      2. A.S.F.I.
                                                                      3. E.F.C.P. (the university courses)
                                                              and  4. my friends
but I don't really care for any of this things right now...I wanna lock myself into a room, with books, music, movies, red wine and just stay there alone till I get sick of it.

There are so many things going on right now, everything is changing and it's heading in the right direction, but I'm impatient... I feel overwhelmed, like I can't keep up, like I'm not where I wanted to be at this point in my life...I feel like I lost precious time that I can never get back or make up for.

I thought that talking with my thesis adviser would give me the spark that I've been missing and step by step I would get back on track...but talking with him only made me feel even more on the outside, behind.
The task that he gave me (that I knew I had to do even before he told me to) did not give me the impulse that I was hoping for, on the contrary - it mad me even less enthusiastic about getting started.

A.S.F.I. gives me hope, by looking at the new members and thinking about the projects, the activities that I wanna involve myself in and all the things that I wanna do with the new members, all the things that I wanna teach them, and the changes that I wanna bring to the association...but still, when I go home, I thing about last year and all the plans that I had for it and how little I achieved.  Even if we only had a bunch of people to work with, I still blame myself for not reaching the targets that I set for myself. I know this year is my second chance and that turns all the hope and excitement into anxiety and nervousness.

Even though I said that I would start right away to work on the tasks that we have for the final exams, I didn't. I started reading one of the 3 books that we have for one exam and even though I find it very interesting, I haven't read a word since 3 days ago.

And my fiends - Puiu is in Luxemburg, Larisa just came back from U.S.A. and she's changed - I think she's going through something similar to what I'm going through, Anto is cough up with the job haunt, Ioana is busy with classes and her boyfriend and Ana has no clue.

Can you blame me for feeling like this?

Coldplay - Paradise
 
 Asculta  mai multe  audio   house

Alexandrina mood

Dublin Pub

După concertul Alexandrina de ieri (which was awesom!!!) presimt că o să stau muuuuuuuuuu...ultă vreme doar cu albumele ei în winamp, în palm şi în suflet.
Azi, ascultăm 2 piese:
















Alexandrina Hristov - Printre flori

Poate rău te cat...poate marea m-a minţit...

Alexandrin Hristov - Tu cu soarele cobori


Am căutat răspunsul în culori...dar nu l-am găsit, voi?

Momentan agonie, dar mai sper şi la extaz

40 grade Celsius şi un concert folk în 314. Sper că aţi auzit/ ascultat Ciprian Cotruţă. Ei bine, eu pot să mă mândresc că în seara asta am avut parte de un concert cu uşa închisă (Mulţumesc Ramona!) care m-a făcut să-mi fie dor de folk şi să-i mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a îndreptat poteca în Moldova, unde folkul este cât se poate de viu şi foarte bun, aş adăuga.
De asemenea mi-a adus aminte de Ana  şi au început să-mi treacă prin faţa ochilor flash-back-uri din timpul şcolii, pe băncile din parc, cu o chitară clasică, (sau mai multe), bucăţi din poveste, din clasa I până într-a opta, scrisori, promisiuni...Nu aş fi crezut atunci că o să ajungem în tăcere. Nici acum nu pot să îmi recunosc că nu mai ştim mai nimic una de cealaltă, că nu avem nici cea mai vagă idee despre ce se află în sufletul celeilalte, şi cel mai mult mă doare să ştiu că atunci când are nevoie de un umăr, de un sfat sau de căldură şi susţinere, nu sunt eu aceea care i le dă.
Mă consolează gândul că este înconjurată de oameni care îi dau toate acestea. Nici nu ar avea cum să fie altfel. Vă doresc tuturor să aveţi în viaţa voastră, măcar pentru o clipită, o persoană atât de extraordinară precum e ea. Te schimbă, cel puţin pe mine m-a schimbat şi încă mă influenţează.
De multe ori am încercat să derulez povestea invers, cu încetinitorul, să descopăr momentul în care s-a rupt legătura, dar mi-am dat seama că lucrurile s-au petrecut uşor-uşor, eu una nu mi-am dat seama cum ne îndepărtăm.
Îmi place să îmi spun că dacă aş putea să dau timpul înapoi şi să fac lucrurile altfel, tot am fi ajuns aici. Şi totuşi nu pot să mă descotorosesc de sentimentul de vinovăţie.
Acum mi-am dat seama că azi este ziua ei de naştere (cum le mai potriveşte universul, sau mă rog, inconştientul). Aşa că îţi zic La mulţi ani Ana şi sper că m-ai iertat sau că mă vei ierta cândva.

Închei prin a spune "I'm not alright."

Crossroad

Change.
We want it, we chase it, I got it.
Everywhere you look (movies, books, music, TV) you see the new wave in achieving personal happiness: Accepting yourself for who you are.
What if you can change who you are and get close to the "ideal you"? Or , a new thing I found out: What if, on the way to change you realize that the "ideal" you is not so great as you thought it would be or not so different from what you are right now? And then, you can really accept yourself for who you are, even more: you can love yourself.
I believe that accepting yourself equals limiting yourself.

Me? I changed so much that now I find myself on a crossroad. The change reached the core of my personality, the foundation of my character...And now I don't know which way to go...left: liberal, open-minded or right: conservative, moral.  

In the meanwhile, check out this old beautiful song:
Ryan Adams - Wonderwall
 
 

Roller coaster

indiecomedy.blogspot.com

I don't like talking about my childish crushes, and it's the last time I do (I hope), but it was all I could write about...So I'm gonna just say that my feelings go like a roller coaster...I thought that I'm on the "moving on" path, but clearly I'm not...So, I took this one out of my chest and I'm not going to try to rush getting to the move on part, cause is not working, so...I'll just try not to think about it and fill my mind and schedule with something constructive.

How can I think I'm standing strong, 
Yet feel the air beneath my feet? 
How can happiness feel so wrong? 
How can misery feel so sweet? 
How can you let me watch you sleep, 
Then break my dreams the way you do? 
How can I have got in so deep? 
Why did I fall in love with you? 

This is the closest thing to crazy I have ever been 
Feeling twenty-two, acting seventeen, 
This is the nearest thing to crazy I have ever known, 
I was never crazy on my own… 
And now I know that there's a link between the two, 
Being close to craziness and being close to you. 

How can you make me fall apart 
Then break my fall with loving lies? 
It's so easy to break a heart; 
It's so easy to close your eyes. 
How can you treat me like a child 
Yet like a child I yearn for you? 
How can anyone feel so wild? 
How can anyone feel so blue? 

katie melua - closest thing to crazy
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Random Gibberish

For the past three years Psychology has taught me that you can never feel life, love, joy, disappointment, happiness, sadness and all the other feelings, more intense then when you're young. Also, I thought that you can't truly understand what that means until you're mature and you see that what you feel now is stable, but not so intense like it was when you were a teen or in your early twenty's, but I think now I do. And that's why I'm afraid I'm waisting my time being alone and miserable when I could be out there living my life, falling for some guy, have my heart broken and swear I would never be so stupid to buy that crap and then go ahead and do it all over again.
I think people don't feel life and the feelings that come with it at the same intensity later in life because they have jobs, responsibilities, maybe families, and caught in all that, people just forget why they got all of those things in the first place - to be happy, to feel alive, loved, to matter, to make a difference in someone else's life. And even if they don't have those things, and theoretically they could feel at the same intensity, chase after dreams and risk it all for one person who they think is either "the love of their life" or " their soul-mate", they just don't because society teaches them that this is not how a "grown up" should act, this is the way kids act, impulsive, reckless, like their whole life depends on it....but hey! it kinda does!

myspace.com

On the other hand...I don't just wanna fall for SOME guy, I want a GREAT guy, because that's the only way I can fall...and that's kinda hard to find, especially when you stay all day long hiding in your dorm and all night in some random club where you just don't give a chance to anybody (cause honestly...you're gonna meet your "soul-mate" in a club? not very romantic...and not something to tell to your grandchildren neither).
And I want to BE great, I want to change the way people think is "normal" to treat other people...I want them to see that is not so hard to be kind, and to understand each other, and to search for the good side in one's personality, cause everybody has a good side, and in fact, the "bad side" is actually a potentially good side that either learned socially to be bad or was good but traumatized, and the "being bad" is a defense form.


And now, for something completely different:

Just music folks

Alex Buga Music

I like torturing myself lately...I'm the type that takes the feeling and lifts it up to the maximum, no matter what the feeling is (joy, sadness,
 disappointment etc.), cause if it's joy, then taking it to the upper level only makes things feel better, and if it's sadness, then you need to hit rock bottom before you get better, so...I try to hit it faster, so I get better faster. It makes sens to me.

So, torturing myself lately, I've been listening a few songs that reflect my mood and amplifies it. Here are two of them for those of you who need just the right song to torture yourselfs.


The Wreckers - The Good Kind
 


Citizen Cope - Sideways

What If...?

All rights reserved to Lisa.Anne

"What ~ and ~ If ... are two words as non-threatening as words can be. But put them together side-by-side and they have the power to haunt you for the rest of your life: What if? What if? What if?" { From the movie Letters to Juliet }

It seems that lately I enjoy torturing myself, so I keep watching this romance movies. Yesterday a saw "Letters to Juliet" and it gave me the courage to say what I didn't say to HIM, but (un)fortunately I was logged out of the internet when the movie finished, so I postponed the actual saying and, of course, today that courage faded...

So, what do you think, what is your opinion? Should you tell him/her what you feel about him/her? What if telling it wouldn't make any difference? I know I have to move on, but I can't, not knowing if what I felt was mutual or not...I need him to spell it to me that it wasn't so that I can move on, cause otherwise I'll be stuck like I am, in this optimism of mine that keeps wondering "What If...?"

So, shoult we tell them what we felt or we feel?

What if? What if? What if?

Azi nu

Fără Sulina, not in the mood. Azi "vorbim" despre filme...care-i treaba cu ele? Care le este rostul? Şi în acest moment mă refer la filmele "de dragoste" sau dacă vreţi să le numiţi "comedii-romantice", tipicele filme americane: un el (în 90% din filme este inteligent, MATUR, echilibrat, poţi juca x şi o pe abdomenul lui, are un zâmbet perfect şi celelalte chestii din pachetul numit "drooling like a kid in front of a cady shop " sau pe româneşte "BUN" ), o ea (la fel, în 90% din filme este superbă, 9% este "doar" frumoasă şi în 1% este grasă sau bolnavă de ceva nasty ), aceeaşi poveste (s-au văzut, s-au îndrăgostit, el/ea greşeşte sau face ceva care este interpretat greşit, o vreme nu se mai văd, dar  pentru că iubirea este "adevărată" şi "prea puternică" se revăd , lămuresc lucrurile sau clişeele "Îmi pare rău, Ştiu că am greşit, Nu mai fac, respectiv, Şi eu am exagerat, Vreau să poţi să fii tu aşa cum eşti, Nu vreau să te schimbi pentru mine, Meet me half way" bla,bla,bla ) cu acelaşi final (and they lived happily ever after). Şi în ciuda faptului că ştii cum se vor termina, dinainte de a pune piciorul în sala de cinema sau înainte de a da click pe butonul Play, filmele de acest gen au maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaare succes şi înregistrează încasări fabuloase.
Şi de ce?
Pentru că ne plac poveştile? Pentru că filmele de acest gen ne dau speranţă? Pentru că ne fac să visăm cu ochii deschişi? Pentru că ne trimit mesajul că frumuseţea este relativă şi că depinde de cel care priveşte şi că iubirea adevărată trece dincolo de aspectul fizic, că trece în metafizic...acolo unde privirile vorbesc mai mult decât cuvintele, timpul se dilată într-un sărut ş.a.m.d.
Pe bune?
Poate oi fi eu deprimată, dar mie filmele astea îmi iau speranţa (care există când NU văd astfel de filme), mă fac să mă gândesc că astfel de persoane există numai în filme sau dacă mai sunt şi pe Pământ, sunt 5 la număr şi probabil în alte colţuri ale lumii.
Apoi, sincer...vrei să trasmiţi mesajul că iubirea trece dincolo de fizic prin nişte personaje care arată perfect? Nu e logic că orice muritor de rând îndoctrinat de mic prin filme  îşi va forma idealul din aceste "forme" şi va încerca toată viaţa să le atingă? Pe bune?
Ca să nu mai zic de faptul că totul este alb şi negru în filme, poţi delimita cu creionul binele de rău, iubirea de ură, adevărul de minciună, iar personajele sunt dacă nu de la început, măcar la sfârşit, atât de buni în a citi oamenii...come on!!!
Cel mai mult iubesc punctul culminant...este de-a dreptul penibil cum au aceşti oameni insight....aşa, într-o clipă îşi dau seama că de fapt o/îl iubesc pe Gherghina/Ghiţă.
Îmi vine să nu mă mai uit niciodată la astfel de filme....de fiecare dată plec cu gândul că aceste filme ne impun nişte standarde pe care muritorii de rând, imaturi, instabili, fără prea mari aşteptări de la viaţă....şi cu burtă :)) nu le pot atinge şi cultivă în fete nişte drama queens, nişte wannabe princesses...De asta nu mă miră când văd că oamenii nu ştiu să se bucure de viaţă, că niciodată nu le ajunge ceea ce au, tot timpul vor mai mult, şi mai mult, crezând că ceea ce le lipseşte (bineînţeles lucruri materiale sau interminabilul subiect bani) este ceea ce îi va face fericiţi, dar asta e alt subiect de discuţie....
Recunosc, un pic deprimată....dar un sâmbure de adevăt este în ce am spus aici.

I Feel Gray...David Gray

Let go your heart
Let go your head
And feel it now

Babylon, Babylon



Asculta mai multe audio Muzica

Amorţeală

A trecut şi Cursul festiv şi banchetul...au venit şi ai mei, au şi plecat, am rezolvat toate "treburile" pe care le aveam de rezolvat...teoretic nu mai am niciun motiv , nicio scuză să nu învăţ pentru licenţă şi totuşi nu reuşesc să mă apuc...Îmi place să îmi spun că este ceva în camera asta care nu mă lasă să mă apuc serios de învăţat...O boală a somnului care se molipseşte şi la care mă credeam imună, însă observ că virusul s-a instalat  şi la mine (mai târziu ce-i drept decât la celelalte colege).
Aşa că, în loc să mă pun "cu burta pe carte" (de fapt pe multe cărţi) stau insomnică şi mă întreb unde este motivaţia mea? unde este voinţa de care eram mândră şi despre care ştiam că mă diferenţiază de congenerii mei? Poate că după 3 ani de facultate şi (mai ales) după ultima sesiune foarte solicitantă, m-am săturat de învăţaţ şi am nevoie de o perioadă de refacere psihică? Dar să fie atât de lungă? Zilele trec, examenele licenţei se apropie, iar centralizarea informaţiilor din multele cărţi ale bibliografiei de examen stă pe loc...
Sunt conştientă că este multă muncă...şi că cel mai mult o să îmi ia tocmai această centralizare...mai mult decât procesul memorării înseşi, dar ceva în mine îmi spune că am destul timp şi nu se panichează...
Prin urmare sunt amorţită...
Any suggestions to get out of this numbness?

Aşteptând progresul

Dacă ar fi să mă opresc o oră într-un loc în mijlocul oraşului sau să fac câteva ture cu autobuzul, aş putea număra cu zecile afirmaţii precum " Doar suntem în România...", "Trăim in România", "Aşa e românul" şi altele, rostite de oameni de toate vârstele şi statutele sociale. Mă enervează atât de mult încât îmi vine să le spun la fiecare în parte "Dar cine este mă România?! O ţară nu este alcătuită din clădiri şi oraşe de beton, ci din oameni, prin urmare TU eşti România, cel de lângă tine este România, fiecare dintre noi este România!!!" Dacă fiecare aşteaptă să pice de sus rezolvarea problemelor fiecaruia şi ale tuturor, atunci ne-am afla exact în stadiul în care ne aflăm...adică într-o "tranziţie" ce durează de 20 de ani şi care a reuşit doar să aducă populaţia într-o criză tipic adolescentină (vrem să fim trataţi ca adulţii, dar cerem acest lucru prin comportamente infantile), adică cu toţii vor să fie bine: să fie egalitate în drepturi, nimeni mai presus de lege, să fie salariile mari, să le fie respectate întocmai drepturile, politicienii să urmărească progresul societăţii şi nu cel personal, etc. etc. dar NIMENI NU FACE NIMIC în aceste privinţe. Cu toţii aşteaptă acel "MAI BINE" să vină DE SUS, de la acea...Românie despre care nimeni nu se întreabă cine este şi de la care toată lumea aşteaptă să progreseze, să se civilizeze, să se integreze la U.E prin mentalitate şi comportament şi nu doar pe hârtie . 
Vrobeam într-o zi cu nişte colege de facultate, de la care aveam pretenţii la mentalitate de umanitare dacă nu de psihologi, şi nu ştiu cum venise vorba despre o problemă cu care se confruntă facultatea de Arte a Universităţii X şi anume că nu îşi poate susţine prin veniturile proprii (prin taxele studenţilor) toate cheltuielile, şi că profesorii au renunţat la salariul de merit, prime şi alte venituri afară de salariul de bază pentru a se putea acoperii prin venitul facultăţii salariile tuturor profesorilor şi că tot au nevoie de spijinul altor facultăţi din universitate, cu venituri peste cheltuieli, pentru a putea trece peste această criză...iar respectivele colege mi-au răspuns că este problema respectivei facultăţi, de ce să dea facultăţile universităţii respective din banii lor când aceştia ar putea fi folosiţi în interesul studenţilor, de exemplu pentru îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a studiilor, a cursurilor şi seminariilor sau alte multe chestii care ar putea fi făcute cu acei bani...
Ce să spun...cred că m-am făcut roşie de furie şi am izbucnit. Le-am spus colegelor ceea ce îmi doream de mult să comunic întregii populaţii care îi înjura la tot pasul şi îi acuza de egoism pe acei bogaţi care dau mii de euro pe lucruri superficiale gen poşete Gucci şi telefoane moble placate cu aur şi încrustate cu cristale Swarowsky şi în cea mai insignificativă situaţie dau dovadă de un egoism infinit mai mare decât respectivii pe care îi ponegresc (nu zic că aş fi de acord cu acei bogaţi dar alta este ideea). Bineînţeles eram conştientă că nu ele sunt de vină pentru acea furie, ci că acea situaţie a fost picătura care a umplut paharul şi că, probabil, acea furie nu îmi va permite să prezint argumentele mele în mod coerent astfel încat acele colege ( care de altfel au potenţial şi sunt capabile să inteleagă şi să fie de acord cu punctul de vedere pe care îl exprimam) să îmi dea dreptate şi să îşi schimbe mentalitatea.
Dar, am simţit nevoia să spun cuiva...iar, după cum am mai spus, ele erau terenul propice pentru a semăna sămânţa umanitarismului (dacă nu a altruismului), democraţiei şi a iniţiativei.
Altă zi, veneam de la un seminar cu un suuuper - prof care ne-a vorbit sincer şi deschis despre deontologia profesiei de psiholog în domeniul X şi despre faptul că şi în societatea actuală POŢI FI ONEST şi să nu mori de foame. Se cunoaşte faptul că în ziua de azi mult prea multe persoane care au cabinete particulare de psihologia muncii (nu vreau să-i numesc psihologi) şi au dreptul de a-şi da avizul şi a declara indivizii apţi, pt a conduce o maşină, pt a desfaşura o anumită activitate de munca ş.a., dau acest aviz fără să facă cu adevărat evaluarea respectivelor capacităţi şi abilităţi (fenomen generalizat în societatea noastră din ziua de azi).
Eu trăiesc cu speranţa că acest lucru se va schimba, mai ales ca proful respectiv ne-a spus că odată cu schimbarea ce va avea loc în Colegiul Psihologilor din România, lucrurile vor lua o altă direcţie şi că au un plan pentru a elimina aceste acte ce pătează numele psihologilor din România şi în acelaşi timp pun în pericol direct sau indirect societatea.
Şi după cum ziceam, veneam de la acest seminar, plină de speranţă şi iradiind de bucurie că lucrurilor o vor lua într-adevăr spre bine în curând, mă urc în autobuz şi "interceptez" discuţia a doi indivizi trecuţi bine de 40 de ani, deci doi adevăraţi reprezentanţi ai populaţiei României, care îşi spuneau foarte mândrii şi chiar indignaţi că ei nu îi vor învăţa meserie pe noii veniţi doar pt că aşa le-a zis şefu, ci că noii veniţi trebuie să-i plătească pentru faptul că-i învaţă, spunând: "să vină cu darul şi după aia îi arăt meserie...păi da' ce? eu pentru ce muncesc?". Atât a fost nevoie ca să îmi anihileze toată bucuria şi speranţa...bineînţeles iar m-am enervat şi îmi doream atât de mult să le spun că ei erau deja plătiţi pentru munca pe care o prestau, şi mai ales că ei au trăit şi au învăţat meserie într-un sistem în care toată lumea avea un loc de muncă asigurat, indiferent dacă aveau 2 clase sau 2 facultăţi, indiferent cât de proşti sau deştepţi erau ŞI MAI ALES că în acel sistem aproape nimeni nu ştia cu ce se mănâncă acea meserie când se angajau, ci erau cu toţii învăţaţi de către cei cu experienţă, cei mai vechi în meserie decât ei. Acest lucru făcea parte din meserie, iar ei au acum pretenţia să fie platiţi pentru această "muncă" pe care o prestează ei şi fiind conştienţi de aberaţia ideii pretind să fie plătiţi neoficial, deci cu şpagă, ("cu daru" ) de către amărâţii nou-veniţi (care, din cauză că sunt la început, au salariile de mizerie) . Uff! sper că m-am făcut  înţeleasă, de nu...îmi asum riscul!

M-am săturat de toţi aceşti oameni care stau precum leneşul din povestea lui Creangă, şi aşteaptă să vină "CINEVA" care să le dea totul sub nas şi să le şi înmoaie posmagii. Este chiar atât de greu gânditu ăsta, frate?! Este chiar atât de greu să VEZI, că Slavă Domnului avem 20 de ani exemplu, că nu ai pe cine să aştepţi să-ţi transforme dorinţele în realitate, să schimbe societatea şi că trebuie să pui TU mâna la treabă, să te transformi pe tine şi să încerci să-l convingi şi pe cel de lângă tine că aşa nu merge?!
Şi ceea ce este şi mai trist este că tinerii, "viitorul României" sunt şi mai porniţi împotriva stării în care se află sistemul şi întreaga ţară, dar la fel precum părinţii lor, intra în acest sistem şi se mulează după el în loc să-l schimbe după dorinţa tuturor.
Această societate a noastră nu cunoaşte istoria şi de aceea repetă greşelile strămoşilor. Îmi aduc aminte poveştile lui Creangă, fabulele lui Alexandrescu pe care le-am învăţat în clasele I-IV şi pe care , probabil, le-a învăţat toată România dar pe care le-a uitat toată România, căci le văd la tot pasul. Cel puţin fabula "Câinele şi căţelul" a lui Alexandrescu, pot spune că descrie foarte bine societatea românească de acum, fiecare vrea egalitate "dar nu pentru căţei", ci vrea egalitate cu cei mari.
Singura maximă care îmi place, dintre cele pe care le aud frecvent este arhicunoscuta: "Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul.".
Deci, când o să vină progresul să mă anunţaţi şi pe mine.  (Din foto1 o să ajung la foto2 tot aşteptându-l...)                                                                                                                        
   foto1 (flicr.com)                                                                        foto2 (unimedia.md)

Cât de uşor...

Cât de uşor îi vine omului să ucidă o altă fiinţă când îi pune eticheta de "animal" sau "infrauman"...
S-a plecat de la ideea că trebuie să ne hrănim ca să putem supravieţui, prin urmare "a ucide" este o necesitate, iar atunci când ucidem un animal nu avem de ce să simţim regret pentru că ele nu au conştiinţă, adică nu sunt conştiente de existenţa lor, aşadar e ca şi cum nu ar fi existat.
Alt argument este cel al piramidei trofice în vârful căreia ne situăm, noi, oamenii, piramidă care ne dă dreptul să ucidem tot ceea ce este sub treapta noastră, că de' ...selecţia naturală, supravieţuirea celui mai apt, mai adaptat... *De asta îmi plac filmele în care o rasă extraterestră vine pe Pământ cu gândul de a ne exermina fără niciun regret, argumentând că noi suntem primitivi pe lângă ei...exact cum sunt animalele pentru noi...
Între timp, termenul de "animal" s-a extins, iar omul s-a obişnuit atât de mult cu ucisul încât trecerea la etapa următoare, în care am ajuns să ne ucidem unii pe alţii, s-a făcut pe nesimţite.