Let me be

Sursa

I know it feels more than nice to know that there's somebody out there who loves you and no matter how late you call, he/she will answer and will always be there whenever you need to cry or talk or walk. But to know that you will never feel the same for that person and keep him/her on the hook is just wrong! Is not only selfish, but really mean!
So, for the love of God, or...whatever, for the love of something, stop giving hope to him/her, just set them free, cause everyone deserves to be loved, not just you!
What do you want from me
   
 

Something

Sursa

I'm not really in the chatty mood, but I swore to myself that I would not let a month pass by without posting something...anything.

So, this is what this one is..."something" to keep my promise to myself.

And speaking about promises...lately I realized that I have the tendency not to keep my word. I use to be the very opposite: I used to control myself just by saying "From now on I will..." or "From now on I will never ...(do something)" and I would just do it! But somewhere along the way I realized that I am not spontaneous anymore, I don't do what I want and FEEL, and I am way too rational. So I decided not to be so controlled anymore. But, I guess, my unconscious thought I need some time to experience what it's like not to keep any promise, not to myself (especially) and not to anyone else! I don't mind not keeping promises to myself...I take it like an experiment of "how far can I go", but I don't like saying to a friend that I will do something and not do it.
I don't know...I have been asking: are my standards too high? Do I promise things that are out of my rich? Or...I promise things that sound good, that I know would be good for my friend, but maybe not so great for me?
And what should I (and us, in general) do? Should we lower our standards just because we're lazy or cozy? Or should we push ourselves to live up to those standards?
But all that pushing, does it make us grow, evolve, improve, develop? Or it makes us someone different, someone who constantly is not pleased with himself/herself, someone who tortures himself/herself every day? What good is that?
But on the other hand...if you don't push yourself, isn't that limiting?

The answer seems simple: you have to push yourself, but not too far. Ok...but how far is too far?


(I should have called this post "random gibberish", right? :)) )
P.S.: Didn't keep this promise neither!
The Script - Nothing
 

Key Word: TIRED

Sursa

Hi there! I know it's been a while since I wrote on this blog, but I just don't have the time! I'm working from morning to late at night with only one day off and, as you can imagine, in that day off I don't know what to do first.
I wanted to say (or write) so many things, but the library closes in 15 minutes...so, I'll be quick.
No. 1: I'M SOOOOOOO...OOO TIRED! but don't worry, cause it's going to be this crazy only in August, in September things will slow down,there won't be as many tourists and I won't get so many hours at my first job.
No 2: I'm wondering - What's the point in having a vacation if you're spend all your time and money shopping (action that you can do or do all the time at home or everywhere) ? What do you think? I think you either visit everything there is to see and do all the things that they have there or just relax by the pool, at the spa, on the beach...or mix those two...but NOT shop the entire vacation!
No 3: I'm going to Las Vegas and New York!!! I just bought the ticket!
No 4: I just saw Harry Potter the last part! It's awesome!

Efficiency vs. Efficacy

“Efficiency is doing things right. Effectiveness is doing the right things.“

Recalibrare

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi, 

din lumina aceea-nsetată adânc de vieaţă?

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-ntuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

“Să fie lumină!”

O mare

şi-un vifor nebun de lumină

facutu-s-a-n clipa:

                                                   o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,

                                                      o sete de lume şi soare.

                                                      Dar unde-a pierit orbitoarea

                                                      lumină de-atunci – cine ştie?

                                                      Lumina ce-o simt năvălindu-mi

                                                      în piept când te vad – minunato,

                                                     e poate că ultimul strop

                                                     din lumina creată în ziua dintâi.

                                                                                                           (Lumina, L. B.)

This used to mean a lot to me and then...it didn't, because I associated it with a mixed feeling of embarrassment, frustration and disappointment.
But I love L.B. too much to leave things like these, so...I'm recalibrating!

Yiruma
 
 

Random Gibberish

For the past three years Psychology has taught me that you can never feel life, love, joy, disappointment, happiness, sadness and all the other feelings, more intense then when you're young. Also, I thought that you can't truly understand what that means until you're mature and you see that what you feel now is stable, but not so intense like it was when you were a teen or in your early twenty's, but I think now I do. And that's why I'm afraid I'm waisting my time being alone and miserable when I could be out there living my life, falling for some guy, have my heart broken and swear I would never be so stupid to buy that crap and then go ahead and do it all over again.
I think people don't feel life and the feelings that come with it at the same intensity later in life because they have jobs, responsibilities, maybe families, and caught in all that, people just forget why they got all of those things in the first place - to be happy, to feel alive, loved, to matter, to make a difference in someone else's life. And even if they don't have those things, and theoretically they could feel at the same intensity, chase after dreams and risk it all for one person who they think is either "the love of their life" or " their soul-mate", they just don't because society teaches them that this is not how a "grown up" should act, this is the way kids act, impulsive, reckless, like their whole life depends on it....but hey! it kinda does!

myspace.com

On the other hand...I don't just wanna fall for SOME guy, I want a GREAT guy, because that's the only way I can fall...and that's kinda hard to find, especially when you stay all day long hiding in your dorm and all night in some random club where you just don't give a chance to anybody (cause honestly...you're gonna meet your "soul-mate" in a club? not very romantic...and not something to tell to your grandchildren neither).
And I want to BE great, I want to change the way people think is "normal" to treat other people...I want them to see that is not so hard to be kind, and to understand each other, and to search for the good side in one's personality, cause everybody has a good side, and in fact, the "bad side" is actually a potentially good side that either learned socially to be bad or was good but traumatized, and the "being bad" is a defense form.


And now, for something completely different:

This is too good not to share it

Today I had an amazing day...
It started when I woke up with an empty text message from a  number I didn't know. That instantly remainded me about HIM and my heart started pumping so fast, because I hopped it was him, though I knew it couldn't be. Anyway...thinking about that I decided to response with an empty text message and I did. The answer made me realise someone definitely got the wrong number, but it was very funny. So that text message made me wake up in a good mood. It gave me the confirmation that I needed to keep living my life the way I do, even if sometimes it seems that all the effort that I make to bring a little light around my world it's in vain, to keep seeing things the way I do, even if people say that it's unrealistic and utopian.
Also, those text messages made me realise another thing. Lately I've been thinking that I found the path to getting over HIM, taking baby steps, but on my way. Well...this morning (actualy it was 1 p.m. when I woke up), when my heart was beatting out of my chest I realised that I was nowhere near that path...but it's ok...I enjoy this feeling that I have.
This experience let me to the conclusion that I don't have to search for love every day, all the time...I can take a break, in fact I should stop my search, cause love is not something that you plan, it happens, so... I don't have to waste time and energy on it. I'm supposed to be living my life and chasing my dreams.
Ow...and it wasn't the wrong number...not my dream boy either.


Patty Griffin - Heavenly Day

Ironic...

How ironic is it when you feel uncomfortable not expressing yourself because you think that what you need to say can hurt or make the other one feel uncomfortable, and you end up really hurting/making the other one feeling uncomfortable by saying all the things that you didn't say before.
"It's meeting the man of my dreams.....and then meeting his beautiful wife."


Alanis Morisette-Ironic
 Asculta  mai multe  audio   diverse

What If...?

All rights reserved to Lisa.Anne

"What ~ and ~ If ... are two words as non-threatening as words can be. But put them together side-by-side and they have the power to haunt you for the rest of your life: What if? What if? What if?" { From the movie Letters to Juliet }

It seems that lately I enjoy torturing myself, so I keep watching this romance movies. Yesterday a saw "Letters to Juliet" and it gave me the courage to say what I didn't say to HIM, but (un)fortunately I was logged out of the internet when the movie finished, so I postponed the actual saying and, of course, today that courage faded...

So, what do you think, what is your opinion? Should you tell him/her what you feel about him/her? What if telling it wouldn't make any difference? I know I have to move on, but I can't, not knowing if what I felt was mutual or not...I need him to spell it to me that it wasn't so that I can move on, cause otherwise I'll be stuck like I am, in this optimism of mine that keeps wondering "What If...?"

So, shoult we tell them what we felt or we feel?

What if? What if? What if?

I know, I know

From now on you're gonna see that some of my posts will be written in English, starting with this one.

I know why we like romance movies, despite what I've said yesterday, and that is because, on one hand we compensate the lack of it in our own lives, and on the other we just need to take a break from our complicated lives and be a part of a simple world, were good always wins and the boy gets the girl.

Amorţeală

A trecut şi Cursul festiv şi banchetul...au venit şi ai mei, au şi plecat, am rezolvat toate "treburile" pe care le aveam de rezolvat...teoretic nu mai am niciun motiv , nicio scuză să nu învăţ pentru licenţă şi totuşi nu reuşesc să mă apuc...Îmi place să îmi spun că este ceva în camera asta care nu mă lasă să mă apuc serios de învăţat...O boală a somnului care se molipseşte şi la care mă credeam imună, însă observ că virusul s-a instalat  şi la mine (mai târziu ce-i drept decât la celelalte colege).
Aşa că, în loc să mă pun "cu burta pe carte" (de fapt pe multe cărţi) stau insomnică şi mă întreb unde este motivaţia mea? unde este voinţa de care eram mândră şi despre care ştiam că mă diferenţiază de congenerii mei? Poate că după 3 ani de facultate şi (mai ales) după ultima sesiune foarte solicitantă, m-am săturat de învăţaţ şi am nevoie de o perioadă de refacere psihică? Dar să fie atât de lungă? Zilele trec, examenele licenţei se apropie, iar centralizarea informaţiilor din multele cărţi ale bibliografiei de examen stă pe loc...
Sunt conştientă că este multă muncă...şi că cel mai mult o să îmi ia tocmai această centralizare...mai mult decât procesul memorării înseşi, dar ceva în mine îmi spune că am destul timp şi nu se panichează...
Prin urmare sunt amorţită...
Any suggestions to get out of this numbness?

Aşteptând progresul

Dacă ar fi să mă opresc o oră într-un loc în mijlocul oraşului sau să fac câteva ture cu autobuzul, aş putea număra cu zecile afirmaţii precum " Doar suntem în România...", "Trăim in România", "Aşa e românul" şi altele, rostite de oameni de toate vârstele şi statutele sociale. Mă enervează atât de mult încât îmi vine să le spun la fiecare în parte "Dar cine este mă România?! O ţară nu este alcătuită din clădiri şi oraşe de beton, ci din oameni, prin urmare TU eşti România, cel de lângă tine este România, fiecare dintre noi este România!!!" Dacă fiecare aşteaptă să pice de sus rezolvarea problemelor fiecaruia şi ale tuturor, atunci ne-am afla exact în stadiul în care ne aflăm...adică într-o "tranziţie" ce durează de 20 de ani şi care a reuşit doar să aducă populaţia într-o criză tipic adolescentină (vrem să fim trataţi ca adulţii, dar cerem acest lucru prin comportamente infantile), adică cu toţii vor să fie bine: să fie egalitate în drepturi, nimeni mai presus de lege, să fie salariile mari, să le fie respectate întocmai drepturile, politicienii să urmărească progresul societăţii şi nu cel personal, etc. etc. dar NIMENI NU FACE NIMIC în aceste privinţe. Cu toţii aşteaptă acel "MAI BINE" să vină DE SUS, de la acea...Românie despre care nimeni nu se întreabă cine este şi de la care toată lumea aşteaptă să progreseze, să se civilizeze, să se integreze la U.E prin mentalitate şi comportament şi nu doar pe hârtie . 
Vrobeam într-o zi cu nişte colege de facultate, de la care aveam pretenţii la mentalitate de umanitare dacă nu de psihologi, şi nu ştiu cum venise vorba despre o problemă cu care se confruntă facultatea de Arte a Universităţii X şi anume că nu îşi poate susţine prin veniturile proprii (prin taxele studenţilor) toate cheltuielile, şi că profesorii au renunţat la salariul de merit, prime şi alte venituri afară de salariul de bază pentru a se putea acoperii prin venitul facultăţii salariile tuturor profesorilor şi că tot au nevoie de spijinul altor facultăţi din universitate, cu venituri peste cheltuieli, pentru a putea trece peste această criză...iar respectivele colege mi-au răspuns că este problema respectivei facultăţi, de ce să dea facultăţile universităţii respective din banii lor când aceştia ar putea fi folosiţi în interesul studenţilor, de exemplu pentru îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a studiilor, a cursurilor şi seminariilor sau alte multe chestii care ar putea fi făcute cu acei bani...
Ce să spun...cred că m-am făcut roşie de furie şi am izbucnit. Le-am spus colegelor ceea ce îmi doream de mult să comunic întregii populaţii care îi înjura la tot pasul şi îi acuza de egoism pe acei bogaţi care dau mii de euro pe lucruri superficiale gen poşete Gucci şi telefoane moble placate cu aur şi încrustate cu cristale Swarowsky şi în cea mai insignificativă situaţie dau dovadă de un egoism infinit mai mare decât respectivii pe care îi ponegresc (nu zic că aş fi de acord cu acei bogaţi dar alta este ideea). Bineînţeles eram conştientă că nu ele sunt de vină pentru acea furie, ci că acea situaţie a fost picătura care a umplut paharul şi că, probabil, acea furie nu îmi va permite să prezint argumentele mele în mod coerent astfel încat acele colege ( care de altfel au potenţial şi sunt capabile să inteleagă şi să fie de acord cu punctul de vedere pe care îl exprimam) să îmi dea dreptate şi să îşi schimbe mentalitatea.
Dar, am simţit nevoia să spun cuiva...iar, după cum am mai spus, ele erau terenul propice pentru a semăna sămânţa umanitarismului (dacă nu a altruismului), democraţiei şi a iniţiativei.
Altă zi, veneam de la un seminar cu un suuuper - prof care ne-a vorbit sincer şi deschis despre deontologia profesiei de psiholog în domeniul X şi despre faptul că şi în societatea actuală POŢI FI ONEST şi să nu mori de foame. Se cunoaşte faptul că în ziua de azi mult prea multe persoane care au cabinete particulare de psihologia muncii (nu vreau să-i numesc psihologi) şi au dreptul de a-şi da avizul şi a declara indivizii apţi, pt a conduce o maşină, pt a desfaşura o anumită activitate de munca ş.a., dau acest aviz fără să facă cu adevărat evaluarea respectivelor capacităţi şi abilităţi (fenomen generalizat în societatea noastră din ziua de azi).
Eu trăiesc cu speranţa că acest lucru se va schimba, mai ales ca proful respectiv ne-a spus că odată cu schimbarea ce va avea loc în Colegiul Psihologilor din România, lucrurile vor lua o altă direcţie şi că au un plan pentru a elimina aceste acte ce pătează numele psihologilor din România şi în acelaşi timp pun în pericol direct sau indirect societatea.
Şi după cum ziceam, veneam de la acest seminar, plină de speranţă şi iradiind de bucurie că lucrurilor o vor lua într-adevăr spre bine în curând, mă urc în autobuz şi "interceptez" discuţia a doi indivizi trecuţi bine de 40 de ani, deci doi adevăraţi reprezentanţi ai populaţiei României, care îşi spuneau foarte mândrii şi chiar indignaţi că ei nu îi vor învăţa meserie pe noii veniţi doar pt că aşa le-a zis şefu, ci că noii veniţi trebuie să-i plătească pentru faptul că-i învaţă, spunând: "să vină cu darul şi după aia îi arăt meserie...păi da' ce? eu pentru ce muncesc?". Atât a fost nevoie ca să îmi anihileze toată bucuria şi speranţa...bineînţeles iar m-am enervat şi îmi doream atât de mult să le spun că ei erau deja plătiţi pentru munca pe care o prestau, şi mai ales că ei au trăit şi au învăţat meserie într-un sistem în care toată lumea avea un loc de muncă asigurat, indiferent dacă aveau 2 clase sau 2 facultăţi, indiferent cât de proşti sau deştepţi erau ŞI MAI ALES că în acel sistem aproape nimeni nu ştia cu ce se mănâncă acea meserie când se angajau, ci erau cu toţii învăţaţi de către cei cu experienţă, cei mai vechi în meserie decât ei. Acest lucru făcea parte din meserie, iar ei au acum pretenţia să fie platiţi pentru această "muncă" pe care o prestează ei şi fiind conştienţi de aberaţia ideii pretind să fie plătiţi neoficial, deci cu şpagă, ("cu daru" ) de către amărâţii nou-veniţi (care, din cauză că sunt la început, au salariile de mizerie) . Uff! sper că m-am făcut  înţeleasă, de nu...îmi asum riscul!

M-am săturat de toţi aceşti oameni care stau precum leneşul din povestea lui Creangă, şi aşteaptă să vină "CINEVA" care să le dea totul sub nas şi să le şi înmoaie posmagii. Este chiar atât de greu gânditu ăsta, frate?! Este chiar atât de greu să VEZI, că Slavă Domnului avem 20 de ani exemplu, că nu ai pe cine să aştepţi să-ţi transforme dorinţele în realitate, să schimbe societatea şi că trebuie să pui TU mâna la treabă, să te transformi pe tine şi să încerci să-l convingi şi pe cel de lângă tine că aşa nu merge?!
Şi ceea ce este şi mai trist este că tinerii, "viitorul României" sunt şi mai porniţi împotriva stării în care se află sistemul şi întreaga ţară, dar la fel precum părinţii lor, intra în acest sistem şi se mulează după el în loc să-l schimbe după dorinţa tuturor.
Această societate a noastră nu cunoaşte istoria şi de aceea repetă greşelile strămoşilor. Îmi aduc aminte poveştile lui Creangă, fabulele lui Alexandrescu pe care le-am învăţat în clasele I-IV şi pe care , probabil, le-a învăţat toată România dar pe care le-a uitat toată România, căci le văd la tot pasul. Cel puţin fabula "Câinele şi căţelul" a lui Alexandrescu, pot spune că descrie foarte bine societatea românească de acum, fiecare vrea egalitate "dar nu pentru căţei", ci vrea egalitate cu cei mari.
Singura maximă care îmi place, dintre cele pe care le aud frecvent este arhicunoscuta: "Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul.".
Deci, când o să vină progresul să mă anunţaţi şi pe mine.  (Din foto1 o să ajung la foto2 tot aşteptându-l...)                                                                                                                        
   foto1 (flicr.com)                                                                        foto2 (unimedia.md)

Lumea văzută de la fereastră

O prietenă mi-a împărtăşit azi agonia ei dintr-o zi de vacanţă, pe care v-o transmit păstrându-mi răspunsurile şi comentariile pentru mine:



Agonie, da’ fără extaz



Stai...stai...stai.
Apoi te ridici. Şi somnu e un stat, un stat cu ochii închişi. Când te ridici de fapt stai, da' în picioare, dar când mergi nu mai stai, mergi, şi când alergi nu mai mergi nici nu mai stai, alergi. Da’ de ce să alergi? Când poţi să stai sau să mergi? De ce să mergi când poţi să stai? Când îţi dai seama că ceva nu merge şi că de fapt stă? Cum faci ca ceva ce stă să meargă? Sau mai mult, să alerge. Când e mai bine? Când inima stă e semn râu, când merge e ceva normal şi când aleargă e iarăşi semn rău. Da’ dacă inima îţi stă de bucurie, sau merge prost, sau aleargă când vezi pe cineva drag dupa mult timp? Cum ne dăm seama când e bine sau e rău? Sunt lucruri care se simt atât de bine când sunt rele! Sunt rele bune, sunt rele necesare. Bune, necesare, adjective pregătite să scuze relele, un fel de avocatul diavolului. Cine a denumit relele rele, de ce nu le-a denumit bune? De unde a ştiut că bunele nu pot fi rele? Şi dacă relele sunt rele, de ce sunt adjective care le scuză? E bine să alergi, să mergi, sau să stai? Daca alergi e posibil să cazi şi ţi-ai fi dorit să fi stat, dacă mergi rutina va fi cuvântul vietii tale, şi dacă stai o să îţi doresti să ştii cum e să cazi. În fond cine spune că “a cădea” se referă la ceva rău? Doar dacă o să cazi într-o depresie, sau în nebunie, dar nici căzăturile astea nu pot fi denumite rele, poate doar rele pentru cei ce nu înţeleg că ele nu sunt nici rele nici bune, şi că probabil ei au dat naştere lor, căzăturilor rele, căzături căzute nu deliberat de alţii ,ci impins de ei, de ignoranţa, ca să nu zic prostia lor. Cum decidem când cineva e prost sau deştept? E prost când nu ştie capitala Madagascarului şi deştept când o ştie? E prost că nu ştie că Edison a inventat becul şi deştept că ştie? Unde găsim proştii sau destepţii? Beţivii, drogaţii, nebunii, deprimaţii, sunt proşti sau deştepţi? Sunt proşti că îşi irosesc singura viaţă pe care o au creându-şi o realitate proprie, fictivă? Sau sunt destepţi pentru că numai ei înteleg realitatea aşa cum e, şi că numai ei înteleg ce se întamplă în jurul lor, spre deosebire de proşti care încă mai cred că binele învinge răul? De unde ştim că binele şi răul nu sunt aliaţi împotriva omenirii? Pioni care ne desprind sinapsele rând pe rând, şi ne împart neuronii în două tabere: Bine şi Rău.
Ce ar fi dacă în această singură viaţă am alerga spre cei care contează cu adevărat, am merge alături de cei care au nevoie de companie, şi am sta alături pentru totdeauna de persoana iubită?
Ce ar fi dacă ne-am da seama că nu există rău ci doar bine cu urmări rele?
Ce ar fi dacă proştii şi-ar da seama că sunt proşti şi şi-ar impune să devină destepţi prin muncă şi ambiţie şi nu doar prin aparenţe.
Ce ar fi dacă atunci când vom cădea în aşa numitele căzături rele cineva ne-ar întinde o mână, o mână salvatoare?
Ce-ar fi dacă?
Ce-ar fi?
Ce ar?
Ce?

Buze de râmă