Cât de dor...

Cât de dor îmi era să discut cu cineva altceva decât aspectele banale ale zilelor, să filosofez, să argumentez, să mă exprim, să mă dezvălui aşa cum sunt, cu ceea ce cred şi cu ceea ce visez...
Azi a fost o zi frumoasă...a început cu examen la Psihologie managerială cu proful nostru transfomaţionist, o experienţă foarte plăcută care o să-mi lase multă vreme un gust dulce în gură (plus că m-a invitat la masterul LUI de Psihologie militară...), apoi bursa care a venit şi a plecat, dar a luat cu ea un bagaj de anxietate, apoi prietenii din cămin...o discuţie profundă şi plurivalentă cu un alt prieten şi o baie luuuuungă...ce mai lipseşte pentru a fi o zi perfectă? O carte bună (în care mă voi arunca după ce termin de consemnat aici) şi un sărut cu semnificaţie...la partea asta mai am de aşteptat, dar mă bucur totuşi de această zi frumoasă.

Cât de uşor...

Cât de uşor îi vine omului să ucidă o altă fiinţă când îi pune eticheta de "animal" sau "infrauman"...
S-a plecat de la ideea că trebuie să ne hrănim ca să putem supravieţui, prin urmare "a ucide" este o necesitate, iar atunci când ucidem un animal nu avem de ce să simţim regret pentru că ele nu au conştiinţă, adică nu sunt conştiente de existenţa lor, aşadar e ca şi cum nu ar fi existat.
Alt argument este cel al piramidei trofice în vârful căreia ne situăm, noi, oamenii, piramidă care ne dă dreptul să ucidem tot ceea ce este sub treapta noastră, că de' ...selecţia naturală, supravieţuirea celui mai apt, mai adaptat... *De asta îmi plac filmele în care o rasă extraterestră vine pe Pământ cu gândul de a ne exermina fără niciun regret, argumentând că noi suntem primitivi pe lângă ei...exact cum sunt animalele pentru noi...
Între timp, termenul de "animal" s-a extins, iar omul s-a obişnuit atât de mult cu ucisul încât trecerea la etapa următoare, în care am ajuns să ne ucidem unii pe alţii, s-a făcut pe nesimţite.

Te uită cum ninge ianuarie...

Chiar nu mă aşteptam să mai vină iarna o data, şi cu atât mai puţin cu aşa forţă...după câteva zile de 10-15 grade Celsius începusem să regret că mi-am trimis trenchcoat-ul şi gecile de primăvară acasă...
Dar iată că a venit...şi mă bucur enorm...să văd albul acesta imaculat al zăpezii...îmi aduce aminte de purităţi de mult uitate...
Plus că am avut parte de bulgăreala mult visată din decembrie când căminul era pustiu...numai eu, câţiva prieteni care lucrau şi iubita mea care urăşte iarna, frigul, zăpada şi tot ce implică ea...Şi am primit ca bonus 2 zile în care a nins nonstop CA ÎN POVEŞTI...şi unde mai pun că eram în presesiune, deci...stresul nu era maxim...memorabil...gheţuş la 2 dimineaţa...
Din păcate asta a fost acum aproape o săptămână...de atunci...sunt prizoniera sălii de lectură...
Bineînţeles că asta este echivalent cu muuuuuuuuuuuultă introspecţie...care m-a făcut să-mi pun câteva întrebări...De exmplu, de vreo 2 săptămâni ascult aceleaşi 8 (OPT!!!) melodii pe care prietenele mele le etichetează prin expresia "de tăiat venele" (The Script - I'm Yours, Joan Baez - Diamonds and Rust, Sade - By Your Side, Coldplay - The Scientist, Damien Rice - The Blowers Daughter, David Grey - Sail Away, Coldplay - Fix You, Ray LaMontagne - Let It Be Me ) şi pur şi simplu nu pot să schimb playlistu...Dar chestia este că nu mă simt tristă...sau cel puţin nu mă simţeam acum 2 săptămâni, când le-am pus prima dată în listă...ci îmi făcusem una dintre Sleeplist-urile mele pe care am tot redus-o de a rămas la 8... şi apoi am început s-o ascult şi ziua...Şi întrebarea era: sunt, de fapt, tristă, dar nu vreau să o recunosc conştient, ca să nu mai zic cu voce tare? Şi dacă sunt, de ce?
Uff...nici bine nu am apăsat pe tastele d, c şi e că mi-au şi apărut nişte posibile răspunsuri...Şi culmea este că mai devreme când meditasem la aceste lucruri nu îmi veniseră în minte...bine...între timp am ascultat 3 melodii (altele decât cele 8, dar nu noi...ci in alte perioade din astea de "blocaj" ...şi asta pentru că am rămas singură la sala de lectură şi nu aveam decât telefonul la mine...că altfel tot cele 8 ar fi fost ;)) ) şi anume: Jason Mraz - I'm Yours, Patty Griffin - Rain şi Staind - Epiphany...şi împreună au răscolit nişte chestii... Iar acum că am ajuns în cameră am adăugat cele 3 plus încă 4 Patty Griffin la lista veche...
Dar, de fapt, nu sunt tristă...sunt...nuş cum se numeşte această stare...cred că dezamăgire...din cauză că îmi dau seama că oricât mi-aş repeta "Nu mai vreau relaţie, nu mai vreau iubire, vreau să mă distrez!" nu o să ajung să mă cred niciodată...mai ales că am încercat să mă "distrez" şi nu m-am ales decât cu un dezgust faţă de respectivele persoane şi să mă minunez de grădina Domnului...şi am ajuns să spun cu voce tare "Vreau să mă îndrăgostesc!!!" culminând cu "...chiar de un dobitoc, dar să simt din nou acel sentiment, acea explozie în mine!!!"
Prin urmare...Te uită cum ninge ianuarie...

Asculta mai multe audio Film

Slavă ţie Freud!

Deşi îi consider teoria guvernată de pansexualism, trebuie să recunosc că are dreptate în legătură cu visul.
Este calea prin care inconştientul nostru ni se dezvăluie în modul cel mai evident (simt nevoia să precizez că NU TOATE visele sunt grăite de inconştient).
Înainte de Rev şi după am citit nişte cărţi care tratau ipostazele personalităţii (inconştient, subconştient şi conştient sau după topica de dupa 1920 Sine, Eu şi SupraEu) şi diverse aspecte ale Sinelui şi Eului, şi cum eu raportez tot ceea ce citesc din psihologie la mine şi experienţa mea pentru a înţelege conţinutul cărţii...am început să mă intreb ce se află în Sinele meu...mai ales că atunci am avut nişte experienţe pe care le puteam rezuma prin: Cognitiv vs Afectiv sau Conştient vs Inconştient*.
Deşi sunt o persoană foarte conştientă de sine (vezi self awareness) acele experienţe Cognitiv vs Afectiv mi-au pus multe semne de întrebare...
Şi revenind la Freud şi teoria lui asupra visului...azi noapte am avut un vis mai mult decât ciudat, la prima vedere...când m-am trezit eram puţin şocată de ceea ce am putut visa...dar după ce am psihanalizat mai bine visul (luând în calcul şi preocupările recente) mi-am dat seama că mi-am găsit răspuns la întrebările pe care mi le puneam referitor la Sinele meu şi la lupta dintre Cognitiv şi Afectiv şi pentru că în starea de veghe nu pot avea insight fără ajutor, l-am avut în somn...Aşa că Slavă ţie Freud!
*Şi acum să explic ce înseamnă experienţă Cognitiv vs Afectiv sau Conştient vs Inconştient: Este acel tip de situaţie în care deşi ştii (cognitiv) care este varianta cea bună, corectă (ştii că este aceeptată şi social) şi totuşi nu poţi să o aplici, pentru că simţi (afectiv) că ceva nu e în regulă cu acea variantă, o simţi străină de persoana ta (şi în acelaşi timp eşti conştient că această incapacitate de a acţiona conform acelei variante de acţiune este una dintre fantasmele persoanei tale, pe care vrei să o rezolvi, dar rămâi blocat de frică, adică nu adopţi NICIO variantă de acţiune) sau, altfel spus, când ceea ce ştii (conştient) te îndeamnă să acţionezi într-un anumit fel, iar nişte mecanisme inconştiente (inconştient) te împiedică să treci la acţiune.
NLP-iştii spun, referitor la conştient şi inconştient, că există patru stadii prin care trece învăţarea:
1. Incompetenţa inconştientă (Nu ştiu că nu ştiu)
2. Incompetenţa conştientă (Ştiu că nu ştiu)
3. Competenţa conştientă (Ştiu că ştiu)
4. Competenţa inconştientă (Nu ştiu că ştiu),
şi adăugând că fiecare act al nostru este, în definitiv,un act de învăţare... trageţi voi concluziile.

Lumea văzută de la fereastră

O prietenă mi-a împărtăşit azi agonia ei dintr-o zi de vacanţă, pe care v-o transmit păstrându-mi răspunsurile şi comentariile pentru mine:



Agonie, da’ fără extaz



Stai...stai...stai.
Apoi te ridici. Şi somnu e un stat, un stat cu ochii închişi. Când te ridici de fapt stai, da' în picioare, dar când mergi nu mai stai, mergi, şi când alergi nu mai mergi nici nu mai stai, alergi. Da’ de ce să alergi? Când poţi să stai sau să mergi? De ce să mergi când poţi să stai? Când îţi dai seama că ceva nu merge şi că de fapt stă? Cum faci ca ceva ce stă să meargă? Sau mai mult, să alerge. Când e mai bine? Când inima stă e semn râu, când merge e ceva normal şi când aleargă e iarăşi semn rău. Da’ dacă inima îţi stă de bucurie, sau merge prost, sau aleargă când vezi pe cineva drag dupa mult timp? Cum ne dăm seama când e bine sau e rău? Sunt lucruri care se simt atât de bine când sunt rele! Sunt rele bune, sunt rele necesare. Bune, necesare, adjective pregătite să scuze relele, un fel de avocatul diavolului. Cine a denumit relele rele, de ce nu le-a denumit bune? De unde a ştiut că bunele nu pot fi rele? Şi dacă relele sunt rele, de ce sunt adjective care le scuză? E bine să alergi, să mergi, sau să stai? Daca alergi e posibil să cazi şi ţi-ai fi dorit să fi stat, dacă mergi rutina va fi cuvântul vietii tale, şi dacă stai o să îţi doresti să ştii cum e să cazi. În fond cine spune că “a cădea” se referă la ceva rău? Doar dacă o să cazi într-o depresie, sau în nebunie, dar nici căzăturile astea nu pot fi denumite rele, poate doar rele pentru cei ce nu înţeleg că ele nu sunt nici rele nici bune, şi că probabil ei au dat naştere lor, căzăturilor rele, căzături căzute nu deliberat de alţii ,ci impins de ei, de ignoranţa, ca să nu zic prostia lor. Cum decidem când cineva e prost sau deştept? E prost când nu ştie capitala Madagascarului şi deştept când o ştie? E prost că nu ştie că Edison a inventat becul şi deştept că ştie? Unde găsim proştii sau destepţii? Beţivii, drogaţii, nebunii, deprimaţii, sunt proşti sau deştepţi? Sunt proşti că îşi irosesc singura viaţă pe care o au creându-şi o realitate proprie, fictivă? Sau sunt destepţi pentru că numai ei înteleg realitatea aşa cum e, şi că numai ei înteleg ce se întamplă în jurul lor, spre deosebire de proşti care încă mai cred că binele învinge răul? De unde ştim că binele şi răul nu sunt aliaţi împotriva omenirii? Pioni care ne desprind sinapsele rând pe rând, şi ne împart neuronii în două tabere: Bine şi Rău.
Ce ar fi dacă în această singură viaţă am alerga spre cei care contează cu adevărat, am merge alături de cei care au nevoie de companie, şi am sta alături pentru totdeauna de persoana iubită?
Ce ar fi dacă ne-am da seama că nu există rău ci doar bine cu urmări rele?
Ce ar fi dacă proştii şi-ar da seama că sunt proşti şi şi-ar impune să devină destepţi prin muncă şi ambiţie şi nu doar prin aparenţe.
Ce ar fi dacă atunci când vom cădea în aşa numitele căzături rele cineva ne-ar întinde o mână, o mână salvatoare?
Ce-ar fi dacă?
Ce-ar fi?
Ce ar?
Ce?

Buze de râmă

Unchained melody

Acum câteva ore mi-a trimis o prietenă o melodie superbă...care m-a lăsat...fără suflare...Trebuie să o împărtăşesc cu restul lumii...

I'm Yours (The Script)

You touch these tired eyes of mine
And map my face out line by line
And somehow growing old feels fine
I listen close for I'm not smart
You wrap your thoughts in works of art
And they're hanging on the walls of my heart

I may not have the softest touch
I may not say the words as such
And though I may not look like much
I'm yours
And though my edges may be rough
And never feel I'm quite enough
It may not seem like very much
But I'm yours

You healed these scars over time
Embraced my soul
You loved my mind
You're the only angel in my life
The day news came my best friend died
My knees went weak and you saw me cry
Say I'm still the soldier in your eyes

I may not have the softest touch
I may not say the words as such
And though I may not look like much
I'm yours
And though my edges may be rough
And never feel I'm quite enough
It may not seem like very much
But I'm yours

I may not have the softest touch
I may not say the words as such
I know I don't fit in that much
But I'm yours


Asculta mai multe audio Muzica

New Year's Eve Resolutions

Petru anul ăsta mi-am propus să mă descătuşez de propia-mi frică şi să trec la acţiune. Să nu mai analizez şi să despic fiecare insemnificantă sau doar potenţială acţiune în mii de fire, ci să trec la fapte...să gust din viaţă, să pun degetul şi să duc la gură precum un copil care descoperă lumea pentru prima dată.
Dacă ar fi să mă iau după Şerban Ionescu, Marie-Madeleine Jacquet şi Claude Lhote acest obicei (prost) de a analiza, anticipa şi evalua tot ceea ce există în viaţa mea a pornit de la un mecanism de apărare -intelectualizarea- pe care Egoul meu l-a dezvoltat cândva (începând cu pubertatea bănuiesc) şi care a devenit un mod constant de a filtra realitatea.
Însă, eu nu mă iau (total) după stimaţii autori şi susţin că pe lângă mecanismul de apărare care într-adevăr apare în situaţiile necesare, cele problematice care necesită un efort adaptativ, există în mine o predispoziţie spre o astfel de perspectivă asupra realităţii dată de gândirea critică care îmi guvernează stilul cognitiv.
Văleu, iar am cazut în analiză...
Deci, să trecem la fapte. Pasul 1: de anul ăsta îmi proiectez personalitatea pe net... de anul ăsta o să încerc să nu mai fiu opacă la încercările celorlalţi de a mă cunoşte...o să încerc să mă arăt aşa cum sunt, fără a face un scop din asta. Rectific: o să reuşesc să devin transparentă la cunoştere şi o să scap de frica de a fi percepută greşit. And somewhere along the way I'll boost up my S.S.